Hanul Ancutei - Mihail Sadoveanu

 „Hanu Ancutei” - Mihail Sadoveanu

 

1. Raportul dintre instantele comunicarii narative

Tehnica povestirii in rama presupune duplicarea instantei narative.

Exista un povestitor al naratiunii-cadru care asista ca martor in seara de la han, devenind ascultator al fiecarei naratiuni rostite de ceilalti naratori. Nu are nume, dar este acceptat de ceilalti, ceea ce dovedeste pretuirea lor; faptul ca este recunoscut ca unul dintre ei. Prezenta sa este redata prin utilizarea persoanei I in naratiune si confera iluzia autenticitatii. Aceasta voce narativa este cea delegata de autor spre a-l reprezenta, fapt care il face pe criticul N.Manolescu sa afirme: „Vocea anonima care infatiseaza obiceiurile de la Han, la inceputul cartii, este a autorului”.

Ceilalti naratori, personaje in naratiunea-cadru si, pe rand, ascultatori, au in povestirile relatate de ei roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, de unde varietatea diegezei si caracterul polifonic. 

Ei apartin unor categorii sociale diferite: comisul Ionita („Iapa lui Voda”), calugarul Gherman („Haralambie”), mos Leonte Zodierul („Balaurul”), capitanul de mazili Neculai Isac („Fantana dintre plopi”), Ienache Coropcarul („Cealalta Ancuta”), ciobanul („Judet al sarmanilor”), negustorul Dămian Cristisor („Negustor lipscan”), orbul („Orb sarac”), matusa Salomia si Zaharia fantanarul („Istorisirea Zahariei fantanarul”).

 

2. Demonstratie - povestire

Publicat in 1928, volumul „Hanu Ancutei” reprezinta pentru creatia lui Sadoveanu „capodopera de la rascruce”. Povesirea „Fantana dintre plopi” face parte din acest volum.

Realizat prin tehnica povestirii in rama, ciclul nu este doar o suita de noua povestiri narate de noua povestitori, ci un ansamblu armonios pe tema povestirii insesi. Tehnica povestirii in rama presupune duplicarea instantei narative. Exista un povestitor al naratiunii-cadru care asista ca martor in seara de la han, devenind ascultator al fiecarei naratiuni rostite de ceilalti naratori. Ceilalti naratori, personaje in naratiunea-cadru si, pe rand, ascultatori, au in povestirile relatate de ei roluri diverse: narator-martor sau personaj-narator.

Povestirile se situeaza intr-un plan al trecutului, principala lor caracteristica fiind evocarea unei lumi apuse, a „celeilalte Ancute”. Incipitul naratiunii-cadru fixeaza coordonatele spatio-temporale: „intr-o toamna aurie”, la Hanu Ancutei. Hanul este un loc de popas si de petrecere, ocrotitor ca o cetate si cunoscut calatorilor din vremuri vechi.

„Fantana dintre plopi” are ca tema iubirea tragica si ca personaj-narator pe capitanul Neculai Isac. Naratorul evoca o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste douazeci si cinci de ani.

Actiunea se deruleaza alert, fiind identificabile toate momentele subiectului. Intr-o toamna, facand popas la Hanu Ancutei, se plimba calare pe malul raului Moldova. Acolo cunoaste o tigancusa de optsprezece ani, a carei frumusete il tulbura. Fata il cauta la han, apoi tinerii petrec o noapte la fantana dintre plopi promitandu-si o noua intalnire de dragoste. A doua intalnire are final tragic. Indragostita, fata ii marturiseste ca a fost trimisa sa-l seduca pentru ca, in final, tiganii sa puna mana pe banii sai.  Desi tanarul fuge calare isi pierde un ochi, iar fata este ucisa si aruncata in fantana.

Tanarul Neculai Isac are defectele varstei: nestiinta si nesocotinta, el folosind cuvinte dure pentru autocaracterizare: „Eram un om buiac si ticalos”. Tanarul este caracterizat in mod indirect, prin fapte, limbaj, comportament si gesturi. Portretul fizic al maturului este realizat de la intrarea personajului in scena, vestimentatia sa reflectand statutul social.

Frumoasa Marga este eroina tragica a acestei povesti de iubire. Conditia ei umila, tigancusa care se lasa folosita de tigani este umanizata si metamorfozata de puterea dragostei adevarate.

Fantana este un loc sacru care insa nu-i mai protejeaza pe indragostiti, fiind pangarit de vina fiecaruia si sortit pieirii.

Naratiunea se imbina cu dialogul si scurte pasaje descriptive. Modalitatiile nararii prezente in text sunt: relatarea, reprezentarea, povestirea si oralitatea. Farmecul zicerii este dat de prezenta elementelor de limbaj popular („singur ca un cuc”), arhaic („mazili”) si regional („buiac”).

„Hanu Ancutei” face trecerea spre etapa marilor carti sadoveniene. Considerata „capodopera de la rascruce” este si o sinteza a elementelor intalnite in povestirile anterioare: „lumea taraneasca, natura, idilicul, legenda, oralitatea”.

 

3. Semnificatia toposului hanului ca loc literar

Asezat la rascruce de drumuri (destine), hanul este un loc de popas si de petrecere, ocrotitor ca o cetate si cunoscut calatorilor din vremurile vechie, ale celeilalte Ancute. Belsugul roadelor face posibila intalnirea calatorilor intr-un spatiu unic, iar starea de beatitudine favorizeaza placerea nararii. Ospatul este un ceremonial al comuniunii, care mijloceste ritualul povestirii.

Valoarea simbolica a hanului este aceea a unui cantru al lumii, loc de intalnire a diferitelor destine si povesti ale unor oameni din diverse straturi sociale. „Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, - era cetate. Avea niste ziduri groasa de ici pana acolo si niste porti ferecate cum n-am mai vazut in zilele mele.” Zidurile hanului au valoarea simbolica a granitelor intre lumea realului si lumea povestirii, iar hanul este un topos la povestirii.

El este cadrul unora dintre intamplarile relatate si are chiar rolul unui personaj ce rezoneaza la trairile povestitorilor: „Il simtise si hanul - caci se infiora prelung”.