Pozitia geniului in creatia eminesciana

Pozitia geniului in creatia eminesciana

 

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, fiind al şaptelea copil din cei unsprezece pe care i-a avut căminarul Gheorghe Eminovici şi soţia sa, Raluca. Copilăria şi-a petrecut-o la Ipoteşti. Studiile şi le-a început la Cernăuţi, sub îndrumarea profesorului său de română Aron Pumnul. Între1864 şi 1869 pleacă cu trupe de teatru prin ţară. Prima lui poezie este scrisă la moartea profesorului său, Aron Pumnul, fiind intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”. În acelaşi an, Iosif Vulcan îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. Între 1869-1872 studiază la Viena, unde se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte pe Veronica Micle. În 1870 trimite primele poezii la ”Convorbiri literare”. Astfel este remarcat de Titu Maiorescu, care-l consideră un geniu şi îl numeşte „poet în toată puterea cuvântului”. Între 1872-1874 studiază la Berlin, cu bursă de la ”Junimea”. În această perioadă el versifică câteva basme autohtone. Revine în ţară spre sfârşitul anului 1874 şi ocupă mai multe posturi , în general în învăţământ. Cu această ocazie i-a naştere o profundă prietenie  cu Ion Creangă. În 1877 vine să lucreze la Bucureşti, la ”Timpul”, la chemarea lui Titu Maiorescu. Între 1878-1880 publică multe poezii erotice ( Ex.: „S-a dus amorul”, „Pe lângă plopii fără soţ”), versuri de evocare a satului natal ( Ex.: „O, rămâi…”), precum şi meditaţii asupra morţii ( Ex.: „Rugăciunea unui dac”). Între 1880-1883 scrie cea mai importantă parte a operei sale, poeme filozofice de o valoare unică în literatura română: „Revedere”, „Scrisorile”, „Glosă”, „Odă (în metrul antic)” şi „Luceafărul”. În 1883 îi apare primul volum de „Poezii”, scrise de Mihai Eminescu sub îndrumarea lui Titu Maiorescu. Între 1883-1889 este mai mult prin spitale, datorită agravării bolii sale, având puţine momente de luciditate. Moare la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Şuţu, fiind înmormântat la cimitirul Belu, în Bucureşti.

Pentru a înţelege poziţia geniului în creaţia eminesciană nu este necesară o analiză a tuturor operelor eminesciene în care apare geniul. Este de ajuns un studiu mai profund a operelor: „Scrisoare I”, „Luceafărul”, „Odă (în metrul antic)” şi „Glosă”.

Seria celor cinci „Scrisori”, publicată în 1881, din februarie până în septembrie, cu excepţia „Scrisorii V”, apărută fragmentar în 1886 şi integral post-mortem, face parte din opera de maturitate artistică a lui Mihai Eminescu. Scrisorile au fost publicate în ”Convorbiri literare” şi alcătuiesc un ciclu de poeme unitare prin tematică şi modalitate artistică.

Motivul central al celor cinci scrisori îl constituie soarta nefericită a omului de geniu în raport cu timpul  în care trăieşte şi cu societatea meschină, superficială, incapabilă să-i înţeleagă aspiraţiile spre ideal. În „Scrisoarea I”, geniul este întruchipat de savant (omul de ştiinţă). Cu alte cuvinte, este un poem filozofic, de natură romantică, ilustrând condiţia omului de geniu, în ipostaza savantului, în raport cu timpul, societatea şi cu posterioritatea, surprinzând totodată – în tablouri grandioase – geneza şi stingerea Universului.

Una din ideile principale ale acestei opere este relaţia dintre omul de geniu şi posterioritatea , acest tablou fiind o satiră virulentă la adresa superficialităţii societăţii în care acela trăieşte.

Portretul savantului, pe care Eminescu îl creionează în continuare, simbolizează superioritate a omului de geniu, care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea şi descoperirea tainelor acestuia şi care, deşi sărac, stăpâneşte tainele lumii, deoarece „el sprijină lumea şi vecia într-un număr”:

„Iar acolo bătrânul dascăl, cu-ai lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate

Şi de frig, la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,

Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi

Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă,

Noaptea-adânc-a veciniciei în şiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.”

Pe seama solitarului filozof e pusă apoi viziunea grandioasă a genezei cosmice şi a perindării generaţiilor culminând cu ipostaza finală a stingerii Universului:

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimic, deşi tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns”.

De la amplitudinea ameţitoare a unei asemenea zări cosmice, poetul, un alt Hyperion îşi întoarce privirile din nou spre avatururile sorţii omeneşti; nimeni nu poate înfrânge fatalitatea care apasă asupra tuturor, căci „unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”. Nemurirea gloriei e o iluzie, posteritatea deformează totul fără a înţelege înfăptuirile de excepţie în autenticitatea esenţei lor celei mai adânci.

Eminescu se întreabă dacă omul de geniu, savantul poate intra în nemurire prin opera sa, căreia i-a dedicat întreaga viaţă: „Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl ? / Nemurire, se va zice…”.Savantul speră ca ideile sale ştiinţifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor rămâne în eternitate, parcurgând secolele. Gloria şi nemurirea lui sunt însă simple iluzii: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost ?”

Mai mult decât atât, scormonind prin mărunţişurile vieţii, viitorimea va căuta să demonstreze caracterul comun al omului de geniu, satisfăcută astfel a nu-i recunoaşte excepţionalitatea:

„Aste-a toate te apropie de dânşii… Nu lumina

Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,

Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt

Într-un mod fatal legate de o mână de pământ…”

Eminescu stigmatizează şi posteritatea, care va fi preocupată mai ales de biografia neinteresantă şi banală a omului de geniu şi mai puţin de importanţa, de însemnătatea operei sale, prilej cu care poetul afirmă încă o dată ideea scurgerii implacabile a timpului şi a condiţiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectuală, de preocupări sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se află acesta în ierarhia societăţii:

„Poţi zidi o lume întreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de ţărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului  şi gânduri

Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri…”

Lectura poemului „Luceafărul” s-a făcut la ”Junimea” înainte de a fi publicată în ”Almanahul Societăţii Academice Social-Literare << România Jună >>” din Viena, în 1883. În acelaşi an, poemul a fost reprodus în revista ”Convorbiri literare” şi ”Familia”, iar la sfârşitul anului a apărut în prima ediţie de „Poezii”, îngrijită de Titu Maiorescu.

Poemul „Luceafărul” are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc „Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunish într-o călătorie a sa prin Oltenia. Eminescu creează mai multe variante în versuri ale basmului, mai întâi versificându-l şi schimbându-i finalul.

În basm, Zmeul, care ceruse Creatorului să fie dezlegat de nemurire, pentru dragostea pe care i-o purta fetei de împărat, dar aceasta se îndrăgosteşte de un pământean, Florin. Întorcându-se, Zmeul îi vede împreună şi, ca să se răzbune, prăvăleşte o stâncă peste cei doi îndrăgostiţi. În varianta versificată, Eminescu modifică răzbunarea Zmeului, acesta căpătând detaşarea superioară specifică geniului, transformând-o într-un blestem. Cea de a cincea variantă est cea definitivă, cea mai frumoasă stilizare şi cea mai bogată în simboluri.

„Luceafărul” este un poem filozofic, în care tema condiţiei omului de geniu capătă o strălucire desăvârşită. Eminescu însuşi  consemna  pe marginea unui manuscris sursa de inspiraţie a „Luceafărului”: „În descrierea unui voiaj în ţările române, scrie Eminescu, germanul K. povesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferice pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Însemnarea lui Eminescu conţine şi indicaţia – ce-i drept mai misterioasă - a izvorului literar pe care l-a folosit. Germanul K. nu este altul decât R. Kunish, care într-o carte din 1861 reproduce două basme auzite în ţările române şi dintre care „Frumoasa fără corp” revine în patrimoniul nostru literar într-o versificare rămasă nedesăvârşită de Eminescu, în timp ce în „Fata di grădina de aur” devine, după numeroase variante, „Luceafărul”.

Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra complexităţii vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.

Ideea apartenenţei geniului la nemurire este exprimată sugestiv, cu claritate în strofa următoare:

„- Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi, tu oare,

Cum că eu sunt nemuritor,

Şi tu eşti muritoare?”

Fata însă nu poate accede la lumea lui şi nu nici nu-l poate înţelege („Deşi vorbeşti pe înţeles / Eu nu te pot pricepe”), aşa că îi cere să devină el muritor, să vină el în lumea ei:

„Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine,

Tu te coboară pe pământ,

Fii muritor ca mine.”

Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrată de intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunţarea la nemurire:

 

„-Tu-mi ceri chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,

Dar voi să ştii asemenea

Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din  păcat

Primind o altă lege;

Cu vecinicia sunt legat,

Ci voi să mă dezlege.” 

Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire („S-a rupt dinlocul lui de sus / Pierind mai multe zile.”). Dar Demiurg nu îl lasă, deoarece ştie că locul Luceafărului nu este cu o fiinţă inferioară, ci pe bolta cerească.

Superioritatea Luceafărului este conştientizată inclusiv de Cătălina, prin exprimarea propriei neputinţe de a pătrunde în lumea ideilor înalte a astrului: „În veci îl voi iubi şi-n veci / Va rămânea departe…”. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg simbolizează drumul cunoaşterii şi totodată motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a omului de geniu face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu:

„Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire,

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire…”

Demiurg îi refuză lui Hyperion dorinţa, prin exprimarea ideii că omul este muritor, nu-şi poate determina propriul destin şi se bazează numai pe noroc, în antiteză  cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar şi neînţeles de societate:

„Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte,

Noi nu avem nici timp, nici loc,

Şi nu cunoaştem moarte.”

Ideea dualităţii existenţiale, aceea că existenţa umană este alcătuită din viaţă şi moarte, este unul di argumentele Demiurgului în a-l convinge pe Hyperion să renunţe la ideea de a deveni muritor:

„Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte.”

Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion, „moartea nu se poate…”, exprimându-şi profundul dispreţ pentru această lume superficială, meschină, care nu merită sacrificiul omului de geniu:

„Şi pentru cine vrei să mori?

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă.”

Şi pe bună dreptate Hyperion este dezamăgit de priveliştea care o are când se întoarce pe pământ. Astfel el se lecuieşte de iubirea pentru Cătălina şi se hotărăşte să rămână printre ai lui, pe bolta cerească.

Poezia “Glosă” a apărut in volumul de “Poezii” in decembrie 1883.

Potrivit precizărilor lui Perpessicius, poezia “Glosă” dateaza din timpul studiilor berlineze(1873-1874) si număra 9 strofe in loc de 10 strofe, ale textului definitive. Poezia cunoaşte 11 versiuni, care se situează intre Iaşi(1876) si Bucureşti(1882).Ultimele  doua versiuni se plasează in urma “Luceafărului” si capătă influentele poemului..

Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care oferă învăţăminte oamenilor, pe baza autocunoaşterii şi experienţei sale filozofice. Poezia este, de asemenea, o cugetare filozofică pe un ton sentenţios, conţinând adevăruri universal-valabile, deci incontestabile. Maximele, sentinţele sunt scurte şi lapidare, concise şi exprimate de un singur vers. Poezia este de factură clasică prin obiectivarea superioară, prin detaşare faţă de frământările existenţei umane pline de orgolii, ambiţii, prefăcătorii, etc.

“Glosă” este poezia care gravitează in jurul condiţiei geniului care datorita concepţiilor sale superioare este nevoit sa se sustragă lumii înguste in care trăieşte omul comun.

Ca si in finalul “Luceafărului”, în “Glosă” lumea este văzută ca o imensa scena  de teatru, spre care înteleptul priveşte ca spectator.

Cu accente satirice, dar şi cu scepticism, Eminescu exprimă câteva reguli de conduită, prin care omul poate depăşi neîmplinirile inerente, provocate de mediocritatea societăţii: „Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte, / te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte;”. Sfatul omului de geniu este acela de a „nu te prinde lor tovarăş”, pentru că ei vor dispărea definitiv odată cu scurgerea timpului, deoarece „ce e val, ca valul trece”.