De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – şi până în timpul de faţă, fiecare cetăţean al României întrgite a avut prilej să asculte ori să citească diferite lămuriri cu privire la felul cum s-a înfăptuit Unirea aceasta şi la temeiurile care îi garantează trăinicia.

Nu erau însa şi nu sunt toate lămuririle izvorâte dintr-o cunoştinţă deplina a împrejurărilor, nici dintr-o neprihănită iubire a adevărului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales străinii care nu au văzut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmăresc scopul de a înfăţişa Unirea aceasta în aşa fel încât să trezească în sufletul celor slabi de înger îndoială, spunând că ea nu ar putea să fie trainică sau că nu ar fi izbânda neîndoielnică a vredniciei neamului românesc. 

Se întâmplă să auzim câteodată astfel de păreri nu numai din partea străinilor, cu gânduri potrivnice, ci şi din partea unor români care – deşi socotiţi ca oameni de ispravă şi buni patrioţi – nu-şi vor fi luat osteneala să cugete mai îndelung şi mai pătrunzător, înainte de a fi rostit păreri puţin lămurite cu privire la temeiurile Unirii naţional-politice a tuturor românilor.

Unirea naţional-politică, de la anul 1918, nu se cuvine să fie înfăţişată, nici măcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea şi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcătuire întâmplătoare, răsărită din greşelile duşmanilor de veacuri. Chiar dacă asemenea greşeli nu s-ar fi săvârşit niciodată împotriva românilor subjugaţi de-a lungul veacurilor de stăpânire ungurească, austriacă sau rusească, stăpânirile acestea nedrepte ar fi trebuit să se dezumfle şi micşoreze îndată ce dreptul tuturor popoarelor de a-şi croi soarta după buna lor pricepere a izbutit a se înălţa la treapta de putere hotărâtoare în noua întocmire a aşezământului de pace europeană. De aceea, Unirea românilor trebuie înfăţişată totdeauna – potrivit adevărului – ca urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani, în cursul cărora acest popor de eroi şi de mucenici a izbutit   să-şi apere cu uimitoare stăruinţă „ sărăcia şi nevoile şi neamul" (M. Eminescu–„ScrisoareaIII"),rămânând împotriva, tuturor năvălirilor barbare şi vremelnicelor stăpâniri străine, în cea mai strânsă legătură cu pământul strămoşesc în care, ca într-un liman de mântuire, şi-a putut adăposti traiul de-a lungul vremilor de urgie. 

Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului român şi în trăinicia lui nepilduită, în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedesminţită a întocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri.

Să cercetăm, pe rând, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare în parte şi toate laolaltă pentru a întări clădirea de unire naţional-politică a românilor.

În vara anului 1914, după ce arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, împreună cu soţia sa Sofia de Chotek, de către studentul sârb Gavril Prinkipo, a izbucnit războiul cel mare, zis războiul mondial. Sufletul românilor subjugaţi din Transilvania, Bucovina şi Basarabia se zbătea cumplit între temeri grele şi frumoase nădejdi de izbăvire. Mulţi erau îngroziţi de gândul că vor fi siliţi să lupte sub steaguri străine, împotriva fraţilor de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Se mângâiau însă cu nădejdea că nu vor putea fi spulberate în deşert toate jertfele şi suferinţele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va răscumpăra, în sfârşit, întreg neamul românesc din jugul robiei de veacuri.

În mintea şi inima tuturor încolţise presimţirea că războiul acesta va face să răsară şi pentru  ei soarele dreptăţii. Celor încinşi în hora de moarte a înfricoşatului război le venea câte un cuvânt de îmbărbătare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în ziarul „Neamul Românesc": „Să fiţi voioşi aceia, care în strigăte de comandă străină sub steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică în măsura, în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele vostru tânăr. El se ridică tot mai înalt, tot mai larg, săltat în sus şi răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a puterii voastre, care se stânge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună!".

Regele Carol, ca domnitor constituţional, a ţinut să cunoască în împrejurările grele de atunci părerea celor mai încercaţi sfetnici ai săi, pe care i-a chemat într-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-român care, în articolul 2, spunea lămurit: „Dacă România ar fi atacată, fără vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligată a-i da în timp util ajutor şi asistenţă împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în împrejurări asemănătoare din vreo parte a statelor vecine cu România, obligaţia de a sări în ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urma". Din cuprinsul acestui articol se vedea că România nu putea fi îndatorată la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese atacată din nici o parte, ci ea pornise la atac împotriva Serbiei.

La 4/17 august 1916 tratatul de alianţă între România, de o parte, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia. De altă parte, a fost semnat. Prin acest tratat România se lega să atace Austro-Ungaria; Puterile Aliate în „Înţelegerea cordială" garantau în schimb integritatea teritorială a Regatului Român, recunoscându-i totodată dreptul să-şi alipească, la sfârşitul războiului, toate ţinuturile locuite de români din cuprinsul Monarhiei austro-ungare şi făgăduind să nu încheie pace separată, nici pace generală decât împreună şi în acelaşi timp.

Cu 10 zile în urmă, în consiliul de Coroană, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august 1916, şeful guvernului Ion I. C. Brătianu propunea ca România să declare război Austro-Ungariei, arătând că are datoria morală să facă pasul acesta, chiar dacă s-ar întâmpla să rămână învinsă.

După astfel de pregătiri şi de hotărâri, în ziua de 15/28 august 1916 a început războiul pentru dezrobirea românilor subjugaţi. Nespus de grea a fost situaţia armatei române, chiar de la început slab sprijinită, iar mai târziu trădată de ruşi, împinsă la lupte inegale pe frontul de sud împotriva bulgarilor aliaţi cu germanii şi cu turcii, pe cel de nord împotriva maghiarilor, austriecilor şi germanilor, iar la sfârşit pe frontul de răsărit împotriva ruşilor.

Trei luni de zile au luptat vitejeşte, înaintând cu repeziciune uimitoare în Transilvania şi în Banat. După înfrângerile de la Turtucaia, Sibiu şi Neajlov, a fost însă nevoită a se retrage spre Moldova, lăsând capitala şi doua treimi din pământul ţării sub ocupaţia duşmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, ţara şi poporul, fără nici o cruţare. Se împliniseră 317 ani de când oştenii lui Mihai Viteazul, porniţi pe aceeaşi cale a dezrobirii, încununară la început cu biruinţe fulgerătoare înaintarea pe care o pândea la scurtă trecere de vreme înfrângerea de la Mirăslău şi uciderea eroului pe câmpia de la Turda. De astă dată, însă cursul istoriei avea să fie tocmai dimpotrivă: pomenitele înfrângeri ale armatei române, asupra căreia tăbărâseră cele mai oţelite divizii germane, austro-maghiare, bulgare şi turceşti, urmau să fie preschimbate, în timpul celor trei ani de suferinţă şi de jertfe nepregetate ale războiului, într-o strălucită izbândă, dintr-odată cu biruinţa hotărâtoare a Marilor Aliaţi asupra Puterilor Centrale.

Regele Ferdinand a rămas neclintit în vârtejul celor mai grele încercări, fără a fi şovăit o clipă şi fără a-i fi părut rău de pasul făcut pentru întregirea naţional-politică a României.  Răposatul membru al Academiei franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile sale câteva cuvinte pline de înţeles, auzite din însuşi glasul Regelui Ferdinand. Aceste cuvinte sunt vrednice de amintit, fiindcă ele dau putinţa să se înţeleagă lupta cumplită a unui suflet, care se destăinuia destul de rar. „În trista dimineaţă – scrie de Flers – când trupele austro-germane, victorioase pe Argeş, intrau în Bucureşti, îl revăd pe Regele Ferdinand în pragul primăriei din Buzău cum se îndreaptă spre unul din ofiţerii noştri şi-l aud: << Colonele, ai să te întâlneşti cu generalul Berthlot? >> Da, Sire! - << Ei bine! Spune-i, te rog, că nu regret nimic şi că încrederea mea rămâne neschimbată!>> - Cele mai grozave nenorociri: înfrângerea, molima şi foametea nu izbutiră să doboare hotărârea Regelui, nici să-i insufle vreo părere de rău.

- Vedeţi, binevoi regele să-mi spună, în cele mai triste zile, oricât ar fi de grele încercările pe care le îndurăm, tot ce am făcut – auziţi-mă bine – aş face din nou. Stătusem pe gânduri întâi, nu zărisem o vreme care era adevărata, graua mea datorie, dar când m-am convins că România, fiind de rasă şi de chemare latină, îşi are locul alături de Puterile Înţelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul permanent istoric trebuia s-o aşeze lângă aceste popoare, că ne nesocotind această chemare, ea ar deveni din nou ceea ce fusese timp îndelungat, vasală altei puteri şi că ar renunţa la ceea ce constituie mai presus de toate mândria şi nobleţea unei ţări, independenţa ei – atunci am găsit un mare sprijin, fiindcă vedeam cu siguranţă drumul de urmat. Germanii spun: Germania mai presus de toate… Eu, am zis: Datoria mea mai presus de toate!…"

Astfel a vorbit şi a lucrat Regele Ferdinand, izbutind atât în cursul războiului, cât şi în alte împrejurări zbucimate, la toate răspântiile mari ale vieţii, să pună datoria sa de Suveran mai presus de orice altă socotinţă. Aceasta va face ca personalitatea lui să trăiască în amintirea poporului român înfăşurată în aureola unui mucenic al datoriei. Credinţa creştină din care izvorăşte porunca împlinirii datoriei în orice împrejurare, cu orice jertfe – este trăsătura de căpetenie pentru întreaga făptură sufletească a Regelui Ferdinand. Aceasta l-a îndemnat să nu dea nici o clipă uitării făgăduinţa ce făcuse la sfârşitul lui septembrie 1914 înaintea Reprezentanţei naţionale că va fi bun român. Şi tot în credinţa aceasta, de care era străbătută înţelepciunea lui regală a aflat izvorul tăriei nebiruite, care l-a ajutat să se învingă adeseori pe sine, ca să poată învinge la vreme de nevoie şi pe alţii, oricât de puternici şi numeroşi duşmanii-ar fi fost aceşti alţii lui sau ţării, pentru a cărei întregire n-a stat la îndoială să aducă întreagă jertfa fiinţei sale sufleteşti.

Armata înfrângerii din toamna anului 1916 s-a schimbat în armata biruinţei din vara anului următor, când un martor nepărtinitor ca generalul Monkéwitz, şeful statului major al Armatei a IV-a ruseşti, putea face mărturisirea că armata română reorganizată era însufleţită de un măreţ avânt războinic, ofiţeri şi soldaţi aşteptând cu nerăbdare bătălia, spre a se răzbuna de înfrângerile din 1916 şi spre a dezrobi teritoriul cotropit.

Opera de refacere a armatei române s-a încheiat cu cea dintâi manifestarea unităţii naţionale depline, când prizonierii transilvăneni şi bucovineni din prinsoarea rusească, înrolaţi în batalioane de voluntari, sosiră Iaşi spre a se înfrăţi cu trupele române şi a porni împreună la luptă eroică.

Cu toate nenorocirile din toamna şi iarna anului 1916, sufletul mulţimii şi-a păstrat neatinsă puterea şi curăţenia. Şi în retragerea din Moldova, ca şi pe câmpul de bătălie, ostaşul român a dat dovada celei mai neînfricate împotriviri, fiind în stare să îndure cu seninătate toate lipsurile, să înfrunte orice primejdie, fără a se revolta, ca tovarăşul său rus, contra celor din adăpostul cartierelor, pe care se mulţumea doar sa-i atingă cu pleasna ironiei în formă de cântec: „Noi suferim amputaţii / Iar ei iau decoraţii…".

Cinstea şi patriotismul soldaţilor simpli a fost în stare să zădărnicească urmările trădării săvârşite de colonelul Sturza, care să fie primite în gărzile din Transilvania, dar i s-a răspuns că sub steag românesc nu este loc pentru trădători.

Pentru primăvara anului 1917 fusese plănuită ofensiva contra Puterilor Centrale pe întreg frontul ruso-român. Izbucnirea revoluţiei ruseşti, în martie, a zădărnicit însă împlinirea acestui plan de la care armata română, refăcută, aştepta cu nezdruncinată încredere în puterile sale, victoria hotărâtoare. Situaţia ce i s-a creat prin trădarea, recunoscută oficial, a armatei ruseşti era fără asemănare în istoria războaielor. Cu toate aceste, românii au luptat cu vitejie uimitoare, atât în ofensiva victorioasă de la Mărăşti, cât şi în defensiva neuitată de la Mărăşeşti şi Oituz, în vreme ce ruşii, demoralizaţi, părăseau frontul, uneori pornind chiar la atacuri pe furiş contra foştilor tovarăşi de luptă.

La Mărăşti, armata română, care trecuse timp de 11 luni prin o mulţime de lovituri grele, s-a ridicat deodată la  culmea vitejiei, măsurându-se cu cele mai solide trupe din lume, necontenit biruitoare până atunci, şi izbutind a le înfrânge şi pune pe fugă, cum nu au mai fost fugărite trupele germane în nici un punct al teatrului de luptă, în cursul războiului mondial.

În seara zilei de 6 august 1917, când ruşii la Mărăşeşti părăseau frontul, înspăimântaţi de violentul atac al trupelor feldmarşalului prusac Mackensen, pe podul Siretului de la Costeşti se întâlneau cu românii, hotărâţi la suprema jertfă pentru a smulge biruinţa. Fără a se lăsa o clipă măcar abătuţi de spaima retragerii ruseşti, ei alergau spre front şi, ca să poată sosi mai repede în linia de foc, se văzură nevoiţi a-şi face cu mitraliera loc printre ruşii care fugeau în neorânduială. Astfel s-a întâmplat că bătălia pe care germanii o începuseră la Mărăşeşti împotriva ruşilor, o sfârşiseră pe acelaşi front într-o dramatică încăierare cu românii. Generalul german von Morgen arată în memoriile sale că „împotrivirea românilor a fost neobişnuit de dârză şi s-a arătat prin 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte grele". Iar Hans Carossa scrie în amintirile sale de război: „Ai noştri vorbesc cu admiraţie de dispreţul de moarte cu care luptă românii: ori de câte ori se pregăteşte un atac, soldaţii se reped ca nebunii".

Campania din vara anului 1917, cu durata ei de 50 de zile, a adus numeroase dovezi de simţul de jertfă şi datorie al armatei române care, luptând în împrejurări şi cu mijloace deopotrivă, nu erau întru nimic mai prejos decât oricare armată. Pe frontul din Moldova a căzut şi eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu (3 septembrie 1917) şi profesorul de istorie, bucovineanul Ioan Grămadă, străpuns de două gloanţe în bătălia de la Cireşoaia (9 – 11 septembrie).

Procesul de destrămare al armatei ruseşti nu a mai putut fi oprit după izbucnirea revoluţiei bolşevice de la Petrograd, cu dualitatea Lenin-Trotzki în frunte (7 noiembrie 1917). Ostilităţile fură întrerupte pe frontul Siretului, ca şi pe celelalte fronturi ale ruşilor. Generalul Scerbacew se văzu silit să încheie armistiţiul de la Focşani – salutat cu bucurie de trupele austro-germane, primit însă cu mânie de armata română, nevoită să lase armele „nu înfrântă de duşmani, ci trădată de aliaţi".

Întinsul imperiu al Romanovilor, clădit cu sabia şi menţinut cu cnutul, începuse a se risipi în bucăţi. În Basarabia, Sfatul Ţării, alcătuit din 84 de români şi 36 de reprezentanţi ai minorităţilor etnice, a proclamat, la 15 decembrie 1917, Republica democratică moldovenească. Opera de naţionalizare culturală a Basarabiei a fost ajutată de ardelenii şi bucovinenii pribegi – „adevăraţi misionari ai românismului peste Prut, unde, la 24 ianuarie 1918, s-a proclamat Republica moldovenească independentă. Cu trei zile mai târziu armata română, chemată în Basarabia s-o apere contra bolşevicilor, a intrat în Chişinău şi, după câteva ciocniri, a izbutit a curăţa provincia aceasta de resturile armatei ruseşti, ajungând până la începutul lui martie să ia în primire şi Cetatea Albă.

Bucovina s-a unit cu România la 28 noiembrie. Regele Ferdinand s-a întors cu întreaga-i suită la Bucureşti în ziua de 1 decembrie, când românii din Transilvania şi Banat proclamau, cu nespusă însufleţire, în Adunarea Naţională de la Alba Iulia, unirea pe veci cu patria mamă.

Italianul Mazzini prorocise românilor, încă dinainte de 1848, că nu vor izbuti să-şi cucerească neatârnarea, libertatea şi dreptatea, decât după ce vor fi căzut ţarul Rusiei şi împăratul Austriei.

Sfârşitul războiului mondial a adus împrejurările de neapărată trebuinţă pentru împlinirea prorociei lui Iosif Mazzini mai presus de cele mai îndrăzneţe speranţe ce ar fi putut nutri Regele Ferdinand în clipa când România şi-a început războiul de întregire naţională. Proclamaţia regală nu putea să amintească atunci nici un singur cuvânt despre Basarabia îngenuncheată sub stăpânirea ţarului rusesc. Scopul războiului era hotărât numai în aceste cuvinte: „să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci". Sprijinindu-şi România, în acest război de întregire naţională, acţiunea diplomatică şi militară pe alianţa ce se încheiase cu Franţa, Anglia, Italia şi Rusia, era firesc să-şi aibă ca scop mărturisit numai dezrobirea provinciilor româneşti înglobate în veacurile al XVII – lea şi al XVIII – lea sub pajura cu două capete al monarhiei habsburgice. Chiar speranţa recâştigării lor ajunsese, cum am văzut, aproape cu desăvârşire întunecată de biruinţele armatelor austro-germane, gata să dicteze României o pace umilitoare ori să-i îmbie ca ultim loc de adăpost faimosul  „triunghi al morţii" între râurile Siret şi Prut în regiunea dintre Iaşi, Vaslui şi Huşi.

Atunci, în una din clipele de cea mai grea cumpănă din istoria românilor, după ce s-a prăbuşit ţarismul rusesc (1917), începu să mijească de la răsărit cea dintâi rază a soarelui dreptăţii: desfacerea Basarabiei din cătuşele ţariste, spre a se organiza mai întâi ca republică democratică moldovenească, apoi ca republică neatârnată, după care a urmat hotărârea de la 27 martie (9 aprilie)1918 prin care Sfatul Ţării din Chişinău „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor", a declarat că Basarabia se uneşte pentru totdeauna „cu mama sa România", de care fusese dezlipită fără voia ei într-un timp când capetele încoronate se credeau în drept să dispună de soarta ţărilor şi a popoarelor care nu le aparţineau. În textul acestei declaraţii erau cuprinse şi câteva condiţii, asupra cărora Sfatul Ţării a revenit, declarând după unirea Bucovinei şi a Transilvaniei, că renunţă la ele „fiind încredinţat că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat" (27 noiembrie – 10 decembrie 1918). Sfatul coloniştilor germani din Basarabia s-a declarat la fel pentru unirea cu România (7 martie 1919).

Prăbuşindu-se revoluţia din octombrie 1918 şi monarhia austro-ungară, li s-a dat românilor din Bucovina, ca şi celor din Transilvania şi Banat putinţă să-şi rostească şi ei cuvântul, arătând, în temeiul drepturilor de proprie hotărâre, cum vor să fie organizate şi cârmuite în viitor provinciile locuite de dânşii. Voinţa lor de viaţă laolaltă, sub o singură stăpânire naţională s-a rostit măreţ prin Congresul general al Bucovinei care, s-a întrunit în sala sinodală a palatului metropolitan din Cernăuţi la 15 – 28 noiembrie şi „întrupând suprema putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale" a hotărât „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Cermuş, Colaciu şi Nistru cu regatul României". În aceeaşi zi, s-a rostit şi Sfatul naţional al germanilor din Bucovina pentru unirea acestei provincii cu România.

În ce priveşte pe transilvănenii şi bănăţenii rămaşi în cuprinsul graniţelor Ungariei, în cursul războiului sub stare de asediu, ei nu aveau putinţa să-şi rostească liber gândul de unire cu fraţii  de peste Carpaţi. Dar cei ce au pornit în pribegie, adăpostindu-se în Regatul României, au luat o parte hotărâtoare la adâncirea unei mişcări sufleteşti prielnice ideii de libertate şi unitate naţională a tuturor românilor. Simţind primejdia cel aşteaptă contele Ştefan Tisza, fiind ministru-preşedinte al guvernului de la Budapesta, a stors l a începutul anului 1917 câtorva arhierei şi intelectuali români mărturisirea mincinoasă că transilvănenii şi bănăţenii nu vor să fie eliberaţi de sub jugul austro-ungar. Dar aceste declaraţii nu au avut nici o valoare politica deoarece au izvorât din spaima unor suflete nelămurite şi care nu au fost împuternicite să facă astfel de mărturisiri politice în numele poporului. Trebuie să menţionăm totuşi faptul că deşi se aflau sub control poliţienesc, ameninţaţi cu deportarea sau privarea de libertate câţiva cărturari români au avut curajul să nu-şi dea semnătura când le-a fost prezentat textul declaraţiei comandate de contele Tisza.  

Cei rămaşi acasă nemaifiind în stare a-şi arăta liber voinţa, în numele lor a înţeles a se rosti, chiar în cursul războiului, mulţimea prizonierilor ardeleni şi bănăţeni concentraţi în marea tabără rusească de la Darniţa. Aici au redactat un memoriu pe care l-au trimis birourilor de presă ruseşti, franceze, engleze, italiene şi române, mărturisind în cuvinte răspicate convingerea că în cadrul monarhiei austro-ungare orice păreri, orice legi, orice garanţii – nu pot fi socotite decât ca nişte simple minciuni, menite să fie călcate în picioare a doua zi. 

La sfârşitul războiului mondial, redobândindu-şi factorii de conducere politică ai românilor din Transilvania şi Banat libertatea de rostire şi acţiune, au putut să-şi spună şi ei cuvântul potrivit cu dorinţa din tabăra de la Darniţa şi care era intr-adevăr dorinţa milioanelor de suflete româneşti dintre Tisa şi Carpaţi. Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Banat, întrunit l a Oradea Mare, în ziua de 12 octombrie 1918, prin condeiul iscusit al lui Vasile Goldiş a făcut o încheiere, arătând că numai recunoaşte parlamentului şi guvernului din Budapesta dreptul să reprezinte naţiunea română şi cerând pe seama acesteia drepturile nestrămutate şi de neînstrăinat la viaţa naţională deplină. Această încheiere a fost înaintată parlamentului ungar de către Alexandru Vaida, la 18 octombrie, după ce, cu o zi înainte, contele Tisza rostise cuvântul de prohodire: am pierdut războiul – cuvânt despre care prezentatorul încheierii de la Oradea spunea că ar fi ajutat cauzei româneşti mai mult decât ar fi putut sa-i ajute ei (autorii încheierii) prin lupte de zeci de ani.

                                                  

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească", întrunită la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie st. n.) 1918, a decretat „Unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România". Punctul de căpetenie al Adunării de la Alba Iulia a fost cuvântarea măiastră a lui Vasile Goldiş, care a înfăţişat temeiurile istorice şi politice ale acestei hotărâri epocale. Din fiecare frază a clasicului discurs se simte ritmul grăbit al vremii, pornirea năvalnică a sufletelor doritoare să vâslească spre limanul mântuirii. Motivarea istorică este mai concisă, mai sintetică, dar în acelaşi timp cuprinzătoare, fiindcă nu se mărgineşte a îmbrăţişa numai trecutul Transilvaniei, cum făcea Simion Bărnuţiu în discursul său din 1848, ci priveşte interesele totalităţii neamului românesc, încercând să le aducă în legătură cu istoria lumii: „Naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răzleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopcierea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei umane". Când încopcierea pierdută fu regăsită iarăşi, „conştiinţa naţională săvârşi la 1859 Unirea Principatelor Române sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor, la 1877, scutură şi cele din urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi, la 10 mai 1881, Carol de Hohenzolern aşeză pe capul său coroana de Rege al României libere şi independente". Această privire istorică duce numai la încheierea politică: „Naţiunile trebuie liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească…". Bătrânul Gheorghe Pop de Băseşti, la vârsta de 83 de ani, a avut fericirea să prezideze Adunarea de la Alba Iulia, rostind la sfârşitul ei cuvintele biblice ale dreptului Simion: „Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea neamului românesc!"

Spre deosebire de Congresul general al Bucovinei, care se mulţumise a proclama „Unirea necondiţionată", Adunarea de la Alba Iulia a mai adăugat câteva „principii fundamentale la alcătuirea noului stat român", principii cuprinse în 6 puncte, despre rostul şi însemnătatea cărora   s-au format în cursul timpului multe păreri greşite. S-a făcut încercarea de a le înfăţişa ca puncte dintr-un pretins program de partid.

Împotriva acestei încercări a protestat însuşi autorul care, publicându-şi mai târziu discursul, însoţit de câteva „adnotaţiuni", spune lămurit că „nu s-a dat prin hotărârea de la Alba Iulia un program politic de partid, ci s-a tâlcuit noua evanghelie a civilizaţiei umane… Nu este aici un program, ci este o doctrină, o concepţie de Stat, un ideal… Cei iniţiaţi în studiul ştiinţelor sociale vor găsi lesne documentarea acestui ideal al civilizaţiei. Deci răspunderea istorică şi politică pentru hotărârea de la Alba Iulia n-o are vreun partid politic, ci o are înaintea tuturor autorul, care s-a simţit alături de sufletul poporului român, cu adevărat iubitor de dreptate şi de libertate. Punctul 1 din art. III, acel cu libertate naţională pentru toate popoarelor este transcris aproape textual din broşura aceluiaşi autor, tipărită la Arad în anul 1912, în limba maghiară, despre Problema naţionalităţii. Am propovăduit aceste credinţe, când făceam parte dintr-un neam asuprit, nu le-am renegat şi nu le reneg nici acum, când cu ajutorul lui Dumnezeu fac parte dintr-o naţiune stăpânitoare asupra sa în statul său propriu" (V. Goldiş, Discursuri, Bucureşti, 1928, pp.24-25).

Dându-şi seama de urmările politice ale hotărârii de la Alba Iulia, saşii din Transilvania au hotărât la Mediaş pe data de 8 ianuarie 1919 să se considere membrii ai „imperiului român". La fel au făcut şi şvabii din Banat care, întrunindu-se la Timişoara în ziua de 10 august 1919. 

Astfel s-a desfăşurat procesul de izbăvire a Transilvaniei şi Banatului de sub cârmuirea străină, deodată cu acela de prăbuşire a monarhiei habsburgice, luând parte amândouă aceste procese împreună la îndeplinirea unei porunci istorice, care nu mai putea fi întârziată prin piedici nefireşti.

Dintre toate manifestările „suveranităţii naţionale", fărâmiţate prin graniţele nedrepte ale împărăţiilor prăbuşite, cea mai măreaţă a fost, fără îndoială, Adunarea de la Alba Iulia, nu numai prin covârşitoarea mulţime care a luat parte la ea, dar şi prin însufleţirea şi prin demnitatea cetăţenească a celor ce aduceau acum la matca României întrgite partea cea mai de preţ a Daciei lui Traian, pământul şi poporul care prin vitregiile soartei a fost ţinut timp mai îndelungat în lanţurile cârmuirilor străine şi împiedicat a-şi urma cursul firesc al unei dezvoltări nestingherite, în cadrele aceleiaşi organizaţii politice cu restul neamului.

Basarabia mitropolitul Gavriil Bănulescu şi a darnicului boier Vasile Stroescu aducea, pe lângă mântuirea suferinţelor de 106 ani sub cârmuirea muscălească, bogăţia lanurilor întinse şi adâncimea sufletului pornit spre credinţă, care în straturile ţărăneşti s-a putut păstra mai ferit de înrâuriri străine decât în cele orăşeneşti. Bucovina Hurmuzăcheştilor şi a lui Silvestru Morariu aducea îndărăt, prin hotărârea sa de unire necondiţionată, la coroana de oţel a României un „diamant din stema lui Ştefan cel Mare", după nimeritul cuvânt al lui Mihail Eminescu. Iar Transilvania lui Gheorghe Lazăr, Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu şi Avram Iancu, împreună cu Banatul lui Eftimie Murgu veneau să încoroneze, prin însufleţita hotărâre de la Alba Iulia, cu răsplata dreptăţii nemuritoare, luptele şi suferinţele de veacuri ale unei naţiuni martirizate, în stare să înfrunte în o mie de ani de primejdii fără a-şi pierde nădejdea într-o viitoare izbăvire, pe care o aşteaptă de unde i-a şi sosit: de la fraţii de peste Carpaţi! România liberă se obişnuiseră de multă vreme transilvănenii şi bănăţenii s-o cinstească şi iubească în taina sufletului lor ca pe un pământ al făgăduinţei, spre care se îndreptau toate nădejdile lor de libertate şi de progres.

De aceea, bucuria de care a fost cuprins atunci, la sfârşitul anului 1918, sufletul poporului român se rostea în cele mai mişcătoare feluri, în toate ţinuturile, în toate centrele culturale şi chiar în toate satele româneşti. Un soare nou li se părea tuturor că a răsărit în iarna aceea aspră, pe orizontul vieţii lor sufleteşti. Şi nu găseau cuvinte să-şi arate îndeajuns mulţumirea şi recunoştinţa faţă de gloriosul ei comandant Ferdinand Dezrobitorul, faţă de Regina Maria şi întreaga dinastie. În avântul dinastiei. În avântul bucuriei, o ţărancă de pe valea Hârtibaciului chiuia, dănţuia în piaţa Sibiului, frânturi de versuri plăsmuite în clipa aceea şi dintre care unele nu erau lipsite de subînţelesuri politice, ca de pildă: „Vai, săracii unguri / Se uită ca taurii, / Că regina-i ca o floare / Unguru' de ciudă moare…".

La 14 decembrie a fost înaintată hotărârea de la Alba Iulia Regelui Ferdinand, care rostea cu mulţumire deplină următoarele cuvinte: „În frumoasa sa cuvântare, d-l Goldiş a spus astăzi că Unirea tuturor românilor era o necesitate istorică. Această necesitate a fost înţeleasă de toţi oamenii cu inimă patriotică de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, de la Nistru până la Tisa. Dar… evoluţia istorică avea nevoie de instrumente. Dumnezeu, care a ocrotit necontenit în cursul veacurilor poporul românesc, i-a dat bărbaţi care au ţinut sub stindardul ideii naţionale, lor le-a dăruit suflet românesc, le-a întărit mintea şi le-a oţelit braţul ca să ducă barca românismului prin toate vitejiile vremurilor până la limanul dorit, unde după atâtea trude şi suferinţe culegem roadele binemeritate ale unei lupte de veacuri. Azi, când vedem… săvârşită clădirea măreaţă ce Mihai Viteazul începuse… aduc prinosul meu de recunoştinţă tuturor acelor care în toate colţurile unde sună dulcele grai românesc au pus sufletul şi puterile lor în slujba idealului naţional. După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Transilvania cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de Unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice… Ele sunt cimentate prin credinţa nestrămutată a unui şir întreg de generaţii de apostoli ai idealului naţional, ele sunt şi sfinţite prin sângele vitejilor mei ostaşi, care au luptat şi au murit pentru Unire…".

Dar foştii cârmuitori străini nu se puteau împăca cu noile stări politice făurite în temeiul dreptului de autodeterminare, prin hotărârile de unire de la Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia, Mediaş şi Timişoara. Înfuriaţi de pierderea unor teritorii, pe care se obişnuiseră a le stoarce fără milă, mulţi dintre ei s-au dedat la cruzimi înfiorătoare, omorând cu nemiluita fiinţe nevinovate, cum a fost împuşcat preotul Opriş (din judeţul Turda) în clipa când ieşea de la biserică, ţăranul Ioan Arion în drum spre Adunarea din Alba Iulia, preoţii Cornel Popescu şi Cornel Leucuţa din judeţul Aradului, avocaţii Ioan Ciordaş Şi N. Bolcaş – îngropaţi de vii -, basarabenii Murafa şi Mateevici, precum şi mulţimea ţăranilor de la Beliş (Iosikafalva, azi Bălceşti, aproape de Huedin, judeţul Cluj), unde moşia latifundiarului Urmaczi (care s-a sinucis la Budapesta în 1936) au fost arşi pe rug peste 40 de ţărani români.

Regele Ferdinand înţelegea greutatea stării în care ajunsese România, împresurată de bolşevici şi la răsărit pe graniţa Nistrului, şi la apus de-a lungul Tisei. De aceea îşi arăta în cuvinte lămurite părerea că, dacă nu va fi împotrivirea armatei române destul de puternică, fiinţa Europei întregi va fi ameninţată.

 
loading...