loading...

Protectorul familiei

 

Deşi despre ţăranul roman s-a scris mult pana la M. Preda, „Morometii" este un roman original, in care ţăranul este privit dintr-o alta perspectiva inedita.

Scriitorul infatiseaza aici tragedia unei familii de tarani din perioada intrebelica, ce trăiesc sub ameninţarea istoriei. Romanul se deschide cu o notaţie asupra timpului blând si îngăduitor cu oamenii: „In Câmpia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea război mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârşita răbdare". Dar tocmai timpul aparent nemiscat, îngăduitor generează drama lui Moromete, care trăieşte cu iluzia ca este protejat, ca nu se va schimba niciodată nimic. La inceput, personajul pare bine ancorat in rolul sau de stapan si de protector al familiei sale, iar la lumea in care trăieşte se raportează ca la o realitate fixata in eternitate.

Firul epic al romanului se deruleaza si el molcom, personajele au timp sa gândească si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, existenta lor nu este, deocamdată, tulburata de conflicte prea mari. Oamenii trăiesc parca după o ordine prestabilita, in conformitate cu un cod străvechi al existentei ţărăneşti; viata nu este tulburata de nimic in acest spatiu intins, existenta este calma, neprecipitata.

Membrii familiei Moromete cinează liniştiţi in tinda, strânşi in jurul unei mese joase si rotunde de lemn, aceeaşi din timpul primei casatorii a lui Ilie Moromete si care poarta semnele arsurilor de tigaie. Fiecare membru al familiei ocupa un loc capabil sa evoce simbolic locul lui in structura familiei. Cei trei fraţi mai mari, Achim, Nila si Paraschiv, proveniţi dintr-o alta căsătorie, stau mai departe, in apropierea uşii, ca si când ar fi gata sa plece. Catrina se afla mai aproape de copiii ei facuti cu Moromete: Niculae, Ilinca si Tita, pe locul de langa vatra „întoarsa spre străchinile si oalele cu mâncare de pe foc...". Moromete sta pe pragul dintre odăi, dominandu-i pe toţi ceilalţi cu privirea lui autoritara.

Fiecare isi cunoaşte locul si rolul in familie; casa, satul reprezintă inpreuna un univers fara mistere si poate tocmai de aceea, evenimentele ieşite din comun sunt rare.

Sub imperiul timpului răbdător, viata si moartea coexista, nici măcar acesta din urma nu mai tulbura, poate doar evenimentele legate de plata funcierii si a altor dări.

Dar prin perdeaua timpului care, totuşi, se scurge, se intrevad conflicte ce se dezvolta lent si care vor destramă iluzia de incremenire, de neschimbare. Sunt conflictele dintre Moromete si cei trei feciori mai mari, dintre Catrina si Moromete, Niculae si Moromete, dintre Moromete si stăpânire, dintre comunitatea patriarhala a lui Moromete si dorinţa celor trei baieti, Achim, Nila si Paraschiv de a fi liberi, independenţi din punct de vedere economic. Multe dintre aceste conflicte sunt întreţinute de Măria Moromete, sora lui Ilie, colportoarea de zvonuri si cea care va facilita destrămarea familiei fratelui ei. Tot ea ii va indemna pe cei trei baieti, Achim, Nila si Paraschiv sa plece la oras si sa vanda oile si caii tatălui lor. Numai ca oraşul, după care au tânjit atât de mult este rece si neprimitor, ostil, un spaţiu inchis, asemenea celui din care au evadat.

Viata oamenilor se desfăşoară după un tipic cunoscut. Astfel, taranii merg la câmp, stau pe la porţi când nu au de lucru, au grija de gospodărie, dar pentru ei intalnirile din Poiana lui Iocan, ptr a discuta politica sunt prilej de sărbătoare. Daca femeile merg duminica la biserica, bărbaţii vin in Poiana lui Iocan ca intr-o agora greceasca. Protagoniştii acestor dezbateri, Moromete, Cocosila, Dumitru lui Nae trăiesc cu iluzia pe care le-o insufla si ceilalţi, ca lumea este după chipul si asemănarea lor. De remarcat insa ca Iocan aduce de la Pitesi sau de la Roşiori diverse carti („Progres? Exista Dumnezeu?'', „Nita pitpalac la Karlslad"), incearca sa aibă o alta viziune asupra lumii si a evenimentului. Ţăranii sunt liberiali, taranisti, iorghisti, fara pretenţia de a cunoaşte doctrine si ideologii. Totuşi, Moromete, Iocan si Cocosila sunt abonaţi la ziare diferite, ce impărtăşesc doctrine politice diferite: primul este abonat la „Mişcarea", al doilea la "Curentul", iar al treilea la „Dimineaţa". Discursurile au un umor ţărănesc specific, iar cel care da tonul in comentarea ştirilor si care este mereu predispus la glume, ironii sau la vorbe de duh este Moromete.

Deşi discuta si comentează evenimentele cu aerul cel mai serios din lume, atitudinea ţăranilor fata de ceea ce se intampla in lumea semicivilizata a oraşului, a Bucurestiului in speţa, este de oarecare detaşare, pentru ca satul in care trăiesc ţăranii, este centrum mundi, guvernat de un timp sacru (gândesc si cred in continuare ca lumea e a lor si asa va fi pentru totdeauna).

Evenimentele par sa se desfăşoare departe de lumea lor. Astfel, ştirea despre începutul războiului, undeva in Spania, este perceputa ca una banala si care nu care legătura cu viata lor, fara sa-si închipuie ca acest eveniment prevesteşte sfârşitul lumii ţărăneşti. Singurul care nu se bucura de libertate era Tugurlan, veşnic încruntat si rasvratit poate tocmai pentru ca se afla printre putinii care inteleg ca timpul are si alte dimensiuni.

In lumea satului arhaic, fiecare element are o functionalitate simbolica. Astfel, prin vechime salcâmul intra in viata familiei Moromete, este un axis mundi, un simbol al independentei lui I. Moromete, iar atunci când este tăiat, se anunţa destrămarea familiei.

Viata se desfăşoară după tipare obisnuite  intre coordonatele comunului si ale banalului. Niculaie vrea sa meargă la scoală, dar ramane un înstrăinat, pt ca ceilalţi nu-1 inteleg, îl iau in ras chiar. Polina incearca sa isi ia partea de zestre, împreuna cu Birica, soţul ei; Tudor Balosu, tatăl fetei, se opune. Flăcăii se plimba pe ulitele satului si fluiera fetele pe la garduri. Moromete, ca si ceilalţi săteni, nu poate sa evite întâlnirea cu perceptorul. In asemenea momente, I. Moromete se comporta ca un veritabil actor ce joaca rolul inocentului. Naivitatea pe care o afişează personajul este trucata: la apariţia perceptorului se preface ca este foarte ocupat si nu-1 vede pe acesta, ii indeaman pe Paraschiv sa ia furca din locul in care se afla, ii cere argatului o ţigara, se face ca nu aude atunci când Jupuitul ii scrie chitanţa de trei mii de lei. Prin comportamentul sau, Moromete reuşeşte sa creeze in jurul sau preplexitate sau descărcări de manie cu aerul cel mai nevinovat din lume. In aceasta lume, agenţii fiscali sunt nişte intruşi, sunt cei care tulbura liniştea in acest spaţiu atemporal. In cele din urma, Moromete ii da lui Jupuitu o mie de lei, cu doua sute mai puţin decât primise pe salcâmul tăiat, dar ramane mulţumit pt ca a reuşit sa joace comedia amânării plaţilor către stat.

Viata cotidiana isi urmează cursul normal. Oamenii merg la seceriş, spun glume savuroase. După o zi de munca, Tugurlan si Moromete fumează o ţigara împăturită din hârtie de ziar si discuta despre pamant. Copiii se joaca pe câmp. In curtea lui Tudor Balosu intra căluşarii, iar conducătorul lor, un mut, striga un cuvânt fara de inteles „Abreaaaau!". Dar multe dintre personajele care dau viata satului Silistea-Gumesti vor dispărea: Tugurlan este arestat, Moromete pierde locul privilegiat pe care-1 ocupa pe scena satului, devine un „mare singuratic" după fuga fiilor sai la Bucureşti.

Primul volum se opreşte din punct de vedere cronologic in preajma celui de-al doilea război mondial.

Volumul al doilea este bogat in fapte si evenimente de deceniul al şaselea. Epoca istorica fiind alta, una

tulbure, cu fapte de natura sociala si politica imprevizibile, uneori agresive, nici I. Moromete nu va mai fi personajul pe care-1 cunoaştem din primul volum. La o analiza mai atenta se poate observa intenţia lui M. Preda de a impune atenţiei cititorului ca personaj principal satul, colectivitatea si de a reduce concomitent ponderea si rolul lui I. Moromete. motivaţia fiind dubla: pe de o parte se traversează o epoca in care e pe cale sa se impună spiritul colectivităţii; iar pe de alta parte, o motivaţie de ordin estetic, susţinuta de E. Simion, potrivit căreia, ca M. Preda sa poată face loc altor personaje care sa retina atenţia cititorului, trebuie sa-1 treacă in umbra pe protagonistul primului volum, sa-1 estompeze, fiindcă mai mult decât un personaj, I. Moromete reprezintă un mod de interpretare a realităţii ceea ce s-a numit „spiritul morometian".

In volumul al doilea, personajul central din primul volum isi pierde pământul, care este colectivizat, copiii nu mai sunt de partea lui, unii dintre foştii prieteni au murit, iar noii prieteni, in concepţia lui, sunt incapabili sa glumească inteligent, poiana lui Iocan ramane doar o amintire. Moromete si-a pierdut si rolul de stapan in familie, a cărei unitate este destrămata de plecarea feciorilor cei mari la Bucureşti. I-a rămas doar Nicolaie, feciorul cel mic, si el nedreptăţit il împiedicase sa invete. Dar discuţiile dintre tata si fiu exprima doua moduri diferite de a concepe viata. Tânărul devine apostol al ideilor socialiste, iar tatăl refuza sa vadă ca rosturile ţărăneşti trebuie schimbate, ca viata sa de pana atunci s-a sprijinit pe nişte principii false.

Evenimentele incep sa se precipite, „timpul nu mai avea răbdare" cu oamenii. La putere vin o perioada legionarii, apoi comunistii,care impun noi dări, cote, mai mari decât înainte.

Acum figurile centrale ale satului sunt altele: Bila, Isosica, Ouabei, Mantarosie, etc, care vorbesc despre o noua societate, despre reguli care trebuie sa domneasca intr-o astfel de lume, despre avantajele colectivităţii.

„Oamenii noi", printe care si Nicolae, cred ca vor putea construi o lume mai buna, dar care se dovedeşte a fi utopica, generatoare de conflicte si injustiţii.

Asa cum remarca E. Simion, asupra satului aşezat de altădată, cu ierarhii sigure, satul adunărilor liniştite si al dialogurilor pline de spirit, se abat „evenimentele pline de viclenie", pe care I. Moromete nu le poate opri. El insusi, ca si satul arhaic, este sortit pieirii; inainte sa moara ii spune doctorului: "Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta". Aşadar, moare impacat, fiindcă a reuşit in aceasta lume „vicleana" sa-si păstreze libertatea. Niculaie insa este mâhnit ptr ca si-a părăsit tatăl in ultimii ani, iar liniştea nu si-o va recapătă decât in momentul in care Moromete va reapărea in existenta sa onirica.

Aşadar, timpul s-a dovedit a fi neirtator cu oamenii; iluzia de nesfârşita curgere a sa s-a abătut asupra celor care credeau in falsa sa protecţie.

„In Câmpia Dunării, cu cativa ani înaintea celui da-al doilea rezboi mondial, se pare ca timpul era foarte răbdător cu oamanii. Viata se scurgea aici fara conflicte mari [...]"

(Apariţia in 1955 a primului volum al romanului „Morometii marca un moment relevant pt istoria prozei romaneşti in general, a romanului ţărănesc in special. Este una din putinele carti notabile apărute in epoca alături de „Bietul Ioanide" sau proze scurte („Bijuterii de familie") care anunţau romanul lui P. Dumitriu, "Cronica de familie".

Romanul evidenţiază caracterul polemic atât fata de romanele ţărăneşti ale lui D. Zamfirescu sau mai ales ale lui L. Rebreanu cat si fata de proza prolecturista si socializanta de tipul romanului "Descult" (Z. Stancu).  

S-a remarcat caracterul simetric, sub aspect compoziţional, in sensul ca începutul si sfârşitul sunt realizate din construcţii memorabile, asemănătoare si complementare. Fraza de început are solemnitatea fastuoasa a unui poem in proza, care obliga la o lectura cu o intonaţie specifica. In întregul ei, proza ar putea fi socotita o expresie concentrata a momentului subiectului operei literare epice numit expozitiune.

Cititorul capata primele informatii esenţiale despre ceea ce poate urma, dupa lectura acestei prime fraze.      începutul ii constituie o circumstanţiala spaţiala de loc „in Câmpia Dunării...”

Aceasta prima propoziţie ii este necesara cititorului pt a realiza o apropiere obligatorie de specificul timpului in care se vor petrece întâmplările.

Precizarea următoare este de natura temporala si foloseşte la intelegerea contextului social, istoric in care se va desfăşura viata familiei Moromete „... cu cativa ani...".

După evidenţierea contextului spatial teritorial si temporal, urmează partea esenţiala a acestui mesaj, prin care cititorul urmăreşte sa ia cunoştinţa directa de starea lumii romanului lui M. Preda. Pt a realiza o comunicare convingătoare a mesajului, scriitorul realizează o construcţie metaforica personificatoare in care timpul apare ca subiect conştient ”...timpul avea cu oamenii nesfârşita răbdare.". Sensul mesajului ar fi ca viata se aşezase in tipare, lucrurile decurgeau in sensul normalitatii, ca viata oamenilor era statornica, astfel ca timpul nu presa existenta, nu grăbea acţiunile oamenilor, nu le impunea ritmuri ieşite din comun.

Ideea este continuata intr-o propoziţie principala cu nuanţa opoziţionala, in sensul ca pare o explicaţie a mesajului „viata se scurgea aici fara conflicte mari." O asemenea viata „far conflicte mari" inseamna viata aflata pe un fagas obişnuit, înseamnă ca lumea trăieşte intr-un mod care o pune la adăpost de frământări (deosebite), de convulsii sociale in măsura s-o scoată dintr-un ritm firesc.

      Intreaga desfăşurare a romanului va contrazice insa atmosfera paşnica, idilica, de sat traditional, fara probleme. Evoluţia evenimentelor, destinul personajelor vor contrazice aparentele, începutul arătând ca liniştea si răbdarea timpului cu oamenii erau înşelătoare, anunţând evenimente in fata cărora satul si oamenii vor rămâne singuri.

Fraza introductiva ilustreaza convingerea scriitorului ca o carte trebuie sa înceapă cu o constructie

memorabila, in măsura sa capteze interesul cititorului, punandu-l in tema cu nişte coordonate esenţiale, in cazul nostru cu privire la spaţiul, timpul si atmosfera generala a locului.

Aceasta fraza este o ilustrare a faptului ca avem de-a face cu un roman auctorial, al unui scriitor

omniscient.

Inceputul cartii este mult mai bine perceput in complexitatea conotatiei sale, daca cititorul face conexiune cu fraza finala: „... timpul nu mai avea răbdare." Autorul recurge la aceasta personificare a timpului care pare aici autorul intamplarilor pe care le trăieşte lumea in general, ca si microuniversul satului si al Morometilor in special.

De fapt, timpul nu mai este aici o noţiune filosofica sau strict ştiinţifica, ori un motiv literar, ci pare mai curând sinonim cu un destin capricios si imprevizibil, de care depinde lumea.

Simetria romanului, prin revenirea la notaţia de la început, este expresia predilecţiei unui mare prozator realist spre armonia clasica, simbolizata printr-un cerc sau o sfera.

 

Semnificaţia finalului primului volum

Finalul romanului închide acţiunea in plan epic. Sub aspectul naraţiunii, evenimentele se precipita, iar Moromete sub presiunea timpului, ia decizii care nu mai puteau suferi amânare. Sfârşitul vol. I prefigurează destinul personajului central. Acesta isi bate fiii cei mari, după care le spune fara crutare: "-Cui nu-i place tarla mea, sa se duca/ Sa plece!". Apoi Moromete vinde pământul din spatele casei lui Tudor Balosu isi plăteşte datoriile fata de Aristide, funcierea, taxele pt scoală lui Niculae, isi cumpăra alţi cai, dar nu se mai duce la întâlnirea din „poiana lui Iocan", unde va ramane numai in plan simbolic: "... capul lui de huma arsa, făcuta odată de Din Vasilescu, si care acum privea însingurat".

„Trei ani mai târziu, izbucneşte cel de-al doilea război mondial: timpul nu mai avea rabdare"

 

             Finalul celui de-al doilea volum

 

Niculae va trai „fara cununie, ca păgânii" cu Marioara. Gesturile ce preced moartea personajului  sunt revelatoare, ultimile cuvinte fiind „domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta." La Moartea lui Moromete asista persoane străine, obosite, deşi tinere, aproape indiferente, având ideea iluzorie ca lor nu li se va întâmpla niciodată acest lucru. Timpul pare sa grăbească personajele către drumul final; Niculae se grăbeşte si el sa-si îndeplinească destinul. Isi aminteşte ce s-a petrecut demult, retrăieşte impresii din trecut. Viata interioara se pare ca a amplificat-o pe cea exterioara, obiectiva, prelungind-o astfel dincolo de limitele timpului. După ce tatăl sau moare , Nicolae ramane cu constiinta incarcata, fiindca si-a parasit parintele in ultimii ani. Dar Nicolae este auzit razand in somn, semn ca Moromete  a apărut in existenta onirica a fiului sau, semn ca 1-a iertat.

Scena cinei

La începutul romanului, familia lui I. Moromete trebuie perceputa ca un simbol al familiei arhaice, a cărei unitate este asigurata de forţa tatălui si care trăieşte in conformitate cu ritualuri străvechi.

Scena cinei este, la prima vedere, una statica, încremenită in curgerea domoala si ciclica a timpului. „Cat ieşeau din iarna si pana aproape de sfântul Neculae, Morometii mâncau afara in tinda la o masa joasa si rotunda, asezati in jurul ei pe nişte scaune cat palma." Tatăl autoritar, „stătea parca deasupra tuturor" si din pragul tindei „stăpânea cu privirea pe fiecare"

Atmosfera este insa apăsătoare, iar prevestirile malefice. Moromete sta in prag, blocând ieşirea, reprimând simbolic orice încercare de evadare a celorlalţi, care „stăteau umăr langa umăr, înghesuiţi". Paraschiv, Nila si Achim, răzvrătiţii familiei, „stăteau pe partea din afara, ca si când ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara". Niculae, care nu are scaun la masa, „se aşeza turceşte pe pamant". Ceea ce semnifica poziţia mezinului (o devenire anevoioasa, plina de obstacole).

Insa din scena mesei se prefigurează nişte crize, cea a fiilor, rebeli, care nu vor sa se supună destinului de tarani, si cea a tatalui, care devine o victima a timpului si a timpurilor.

 

 

Salcâmul

Moromete are ciudatul dar de a vedea dincolo de lucruri si poate tocmai de aceea, lucrurile pe care le vede capătă însuşiri neobişnuite, se transforma in simboluri.

O valoarea simbolica nebanuita este capatata si de salcâm, care este omniprezent si participa (provoacă stări sufleteşti tainice—►simpatetic) la toate actele umane. El este simbolul unui spaţiu menit sa-1 protejeze pe om.

       Liniştea, plăcerea contemplării, seninătatea, siguranţa ii sunt facilitate lui Ilie Moromete doar de salcâmul sau cu care pare sa poarte un dialog grav, deşi neauzit.

Salcâmul, arbore predominant al aşezărilor romaneşti de câmpie, defineşte spaţiul rural, conceput sub forma unei bolti deschise ce sugerează pe de o parte, instinctul de conservare a tărâmului, pe de alta parte, dorinţa de exprimare libera a voinţei.        

Retragandu-se in gradina, I. Moromete se retrage din fata a tot ceea ce-i ameninţa existenta: oamenii

stăpânirii veniti pt "fonciere", insistentele lui T. Balosu de a cumpăra lotul de pamant.

Tăierea salcâmului constituie „prima fisura a spaţiului rural"; coincide cu sosirea timpului ce „nu mai avea răbdare” cu însingurarea treptata a lui Moromete.

După ce salcâmul se prăbuşeşte, lumea se micşorează brusc: „... acum totul se făcuse mic. Gradina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis si câmpia năpădeau împrejurimile". Dar pt oamenii comuni tăierea salcâmului are doar o singura sernnificatie, pe care Ilie Moromete o dezvăluie cu maliţie (=vorba, atitudine, gluma răutăcioasa) „ca sa se mire prostii". Din acest moment drama personajului este ireversibila.

                      

                Caracterizarea lui Moromete

Moromete este un personaj literar complex, investit cu valori simbolice profunde; prin el se reconstituie viziunea asupra lumii ţărăneşti cu puţin timp înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

M. Preda ne oferă imaginea unui nou tip de taran, investit cu o inteligenta subtila si care este capabil „sa transforme existenta intr-un spectacol" (E. Simion). Personajul, al cărui prototip, după propria mărturisire a autorului, este chiar tatăl sau, este un spirit contemplativ, înzestrat cu capacitatea de a trece prin filtrul conştiinţei sale realitatea înconjurătoare, folosind implicit celebrul lui proces de disimulare pt a-si asigura liniştea interioara.

Presonajul trebuie urmărit, in primul rând, din perspectiva gândurilor si a sentimentelor si in al doilea rând, din perspectiva gesturilor exterioare, care sunt relevante in reliefarea caracterului, in timpul unor momente semnificative: cina, secerişul, discuţiile din curtea fierăriei lui Iocan, confruntarea cu agenţii fiscali etc.

Taran dotat cu o inteligenta ascuţita, având darul vorbirii, care se conjuga cu voluptatea observaţiei, dotat cu un imprevizibil si un spectaculos simt al umorului, I. Moromete generează, prin fiecare apariţie veritabile spectacole, adesea comice. Chiar si gesturile mărunte se bucura de o atenţie speciala atât din partea consătenilor, cat si din partea naratorului. De aceea, prezenta si tovărăşia lui sunt atât de căutate.

Asa cum susţine si E. Simion, spiritul lui I. Moromete simte nevoia sa se manifeste in public. Memorabila in acest sens este adunarea de duminica din curtea lui Iocan, unde Moromete si Cocosila sunt protagoniştii, iar faptul ca discuţiile nu încep fara Moromete, precum si greutatea cuvântului sau dovedesc ca prestigiul lui este real si recunoscut. Aici, in poiana, se discuta cu un inimitabil umor, politica si toţi cei prezenţi simt ca scapă de toate constrângerile vieţii de zi cu zi. Aceasta este o stare de spirit pe care I. Moromete o retrăieşte si acasă, relevanta in acest sens fiind scena când ţăranul este vizitat acasă de perceptor, in fata căruia joaca o adevărata comedie prin folosirea tacticii tergiversării. Aşadar, personajul nu este numai un contemplativ si ironist, dar si un individ cu o mare capacitate de disimulare, ştie sa joace, la nevoie, comedia inocentului, iar naivitatea pe care o afişează este una trucata. Atât in discuţiile cu agentul fiscal, cat si in cele cu I. Balosu, I. Moromete se comporta ca un actor, reuşind sa creeze in jurul sau perplexitate sau descărcări de manie cu aerul cel mai nevinovat din lume. Asa se întâmpla si in una din scenele secerişului, când ţăranul isi face de lucru pe langa caruta, evitând sa pună mana pe secera, sta de vorba cu vecinul, in timp ce copiii, toropiţi de căldura, lucrează furioşi.

Adevărata fire a personajului este greu de intuit, gesturile si reacţiile lui fiind derutante. La constatarea lui Cocosila ca poarta la care lucra Paraschiv e gata, Moromete răspunde supărat: „Nu, mai trebuie un vitel sa se uite la ea”, iar lui Tugurlan care se mira de ce nu-i poarta pica fiindcă 1-a injurat in poiana lui Iocan, ii preciza: „Nu pe mine m-ai combătut. Aia e altceva"

Ceea ce întregeşte personalitatea complexa a eroului este ciudatul dar pe care il avea, acela de a vedea

lucruri care celorlalti le scăpau, pe care ceilalţi nu le vedeau. Călătorind la munte ca sa vanda porumb, Moromete povesteşte la întoarcere fapte extraordinare. Mai târziu, intr-o călătorie asemănătoare, Nicolae isi însoţeşte tatăl, dar ramane dezamăgit; întâmplările sunt banale, oamenii lipsiţi de farmec, iar munteanca cea tânăra care-1 tulburase pe tatăl sau nu pare deosebita de orice alta femeie din Silistea-Gumesti. Dar tocmai inteligenţa, ironia darul de a vedea dincolo de lucruri ,bucuria contemplaţiei, fantezia fac din eroul romanului un taran deosebit, un observator subtil si un moralist.

Treptat, Moromete se va înstrăina de familia sa, va intra in conflict cu ea, cu satul, cu istoria. Retragerea in gradina poate fi un semn de oboseala, de istovire. In monologul sau încearcă sa găsească răspunsuri la marile sale întrebări. Dar „vorbirea de unul singur" poate fi si o dedublare, pentru ca singurul personaj care il poate înţelege cu adevărat pe Moromete este chiar el însuşi.

Spre sfârşitul romanului, Moromete este un personaj pustiit, sfârşit, pentru care lumea nu mai are un sens superior. El înţelege ca, orice ar fi făcut, timpul ar fi rămas acelaşi adversar puternic si necruţător.

Moromete face parte din „ultimii tarani", a căror lume nu mai poate fi protejata de agresiunea istoriei, a

timpului.

loading...