loading...

 

Proza fantastica si filozofica

 

Eminescu nu este doar creatorul epicii filozofico-fantastice în literatura română, arătând disponibilităţile limbii noastre de a exprima cugetări înalte în forme sensibile, ci şi ,,un deschizător de drumuri în proza lirică", un premergător pe tărâmul prozei de investigaţie şi al literaturii de anticipaţie. În plus, la nivelul întregii opere a poetului, proza se constituie ca o demonstraţie ,, complementară"de idei şi imagini care împing mai departe sensurile poeziei. Numai cu greu s-ar putea înţelege ,,structura eroului titanic şi demonic"din poezie dacă n-ar interveni ,, paginile cu motivări ample şi adânc coerente" din proză. 

Proza fantastică şi filozofică eminesciană include nuvele cum ar fi: Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Archaeus şi Umbra mea . Aceste nuvele reprezintă partea cea mai profundă şi mai valoroasă a creaţiei eminesciene epice. 

Cea mai importantă dintre caracteristicile lor o constituie împletirea epicului cu filozofia, uneori o idee filozofică fiind pretextul pentru evoluţia faptelor narate (Sărmanul Dionis). Întâmplările povestite au o anume doză de ireal, de incredibil şi de miraculos, ele încadrându-se în romantism, fiind străbătute de teme şi motive romantice: visul, geniul, ieşirea din timp, spaţiul selenar, reîncarnarea , metamorfozele, revolta luciferică, umbra, etc. 

Proza fantastică eminesciană are valoare de anticipaţie: ea deschide seria scrierilor fantastice din veacul al XX-lea, până la Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu.  

În manuscrisul Archaeus, presupus dialog introductiv al unei posibile nuvele, amintirea numelui lui Kant ar putea explica izvorul unei meditaţii. Meditaţia în ultimă analiză însă este leibniziană, întrucât se deduce existenţa din posibilitatea pe care omul o cugetă, deci este condiţionată de cugetarea ei. Şi tot leibniziană este meditaţia în continuare, prin aprecierea subiectivă a timpului şi a spaţiului, nesfîrşit divizibile în mişcarea materiei. 

În filozofia lui Leibniz unitatea părţilor nesfîrşit divizibile în timp şi spaţiu constă în procesul conştiinţei, în care trecutul e cuprins în prezent, la rândul lui un viitor în germene. Este ceea ce înţelegea Eminescu prin indestructibilitatea fiinţei noastre inteligibile, arheul, un factor stabil în mişcarea veşnică a formelor materiei. Ca şi pentru Leibniz, absolut realul care rămâne tot el în toate schimbările din lume, este de ordin ideal, dar, cum presupune G.Călinescu, argumentarea este shopenhaueriană: ,, Chinul îndelungat, veşnica goană după ceva necunoscut nu seamănă cu aviditatea de a afla răspunsul unei întrebări curioase?"

Nu întâmplător după această întrebare este amintit din nou numele lui Kant, al filozofului ce spusese că omul nu va renunţa niciodată la cunoaşterea necunoscutului, precum nu va înceta să respire numai de teama de a nu respira un aer impur. Căci meditaţiile din Archaeus sunt kantiene în măsura în care ele duc la concluzia că pentru o minte mare, care-şi pune problema adevărului altfel decât un gânsac, după expresia lui Eminescu, totu-i problem , teză care de la început fusese pusă pentru a fi demonstrată. 

Eminescu , poet romantic în primul rând, în divertismentele sale filozofice a speculat asupra timpului şi a spaţiului mai întâi în spirit romantic, însă nu fără a cunoaşte primul izvor, care a fost filozofia leibniziană. 

Fragmentul Archaeus se presupune a fi fost în intenţia poetului o introducere la nuvela Avatarii faraonului Tla, de vreme ce se aminteşte în el de o poveste a regelui Tla

După părerea lui G.Călinescu, teoria arhaeului , pe care i-o face eroului nuvelei un bătrân original, este apriorismul kantian formulat în modul schopenhauerian, cu lumea ca reprezentare, ceea ce reiese şi din teoria visului pe care o face mai departe. 

Pe principiul raţiunii suficiente, enunţat de Leibniz, se construieşte întreaga teorie a arheului, ca imbold original al tuturor fenomenelor de viaţă, inclusiv omul veşnic ca prototip al fiecărui individ uman. 

În schiţa filozofică Umbra mea , sub influenţa lui A.Chamisso, poetul se întreba asupra posibilităţii despărţirii trecătorului de etern, în fiinţa umană. Este o modalitate poetică a omului de a sta de vorbă cu ,,sufletul"său , cu ,,psyche"sau ,, demon"-ul său lăuntric, asupra diferitelor probleme ale omenirii, prin posibilitatea lui de a-şi lăsa umbra în loc, pentru ca el câtăva vreme să-şi petreacă fericit şi fără griji, unde nu-s oameni, în lună, iar umbra să-I însemne în ziarul ei tot ce se va petrece.

Ideea este în evidentă legătură cu teoria arheului, schiţată în celelalte fragmente în proză, aici însă ca introducere la o acţiune care reluată în construcţia ei epică, va fi acţiunea din Sărmanul Dionis. Un ,,somn"de fapt, care va substitui realitatea, după cum şi eroul lui Novalis, H.von Ofterdingen, credea că visul e mai real decât realitatea, dând vieţii sale o ţintă prin visul ,,florii albastre". Clarul de lună creează acea armonie de vis şi spectacol vizibil în viziunea poetului german, ceea ce se potriveşte şi tabloului eminescian.

Idealismul kantian nu este un iluzionism, întrucât timpul şi spaţiul, deşi forme subiective ale sensibilităţii, sunt forme universale, se raportează la lumea obiectivă, dată simţurilor noastre. 

Eminescu lasă deschise, prin epica sa, cel puţin două drumuri în literatura română: drumul prozei fantastice şi cel al epicii filozofice, dând el însuşi modele în această privinţă. Sărmanul Dionis şi Avatarii faraonului Tla rămân două prototipuri de literatură, în care se întâlnesc şi se unifică reprezentările unui liric vizionar şi incertitudinile unei firi meditative, dârză în aspiraţia ei de a găsi, cu preţul unor dureroase înfrângeri, soluţii în problemele esenţiale ale existenţei. 

Toată epica lui (o epică de idei)are ca punct central drama omului superior, urmăreşte raporturile acestuia cu societatea, experienţa erotică, atitudinea faţă de problemele mari ale naţiunii, dilemele interioare( dramele spiritului), dialogul cu Universul, aspiraţiile individului înzestrat cu o putere neobişnuită de percepţie. În proză, aflăm, în fapt, drama geniului. 

Condiţia omului superior ar sta în neacceptarea a ceea ce e dat şi cunoscut, în dorinţa tenace de adevăr, în trăirea la modul astral. Eroii lui Eminescu o întrunesc, într-un chip însă care îi diferenţiază de tipul geniului, aşa cum îl înfăţişase Schopenhauer. Pentru autorul Lumii ca voinţă şi reprezentare, esenţa geniului trebuie să consiste în ,, perfecţia şi energia cunoaşterii intuitive", într-o dezvoltare a puterii intelectuale cu mult mai mult decât ar cere-o serviciul voinţei. 

Nuvela romantică cea mai imaginativă este Avatarii faraonului Tla, istorie bazată pe metempsihoză. Regele Tla, bolnav de a fi pierdut pe Rodope, se plimbă în luntre, pe Nil, la Mephis, printre zidiri colosale: 

,,Peste vecinicia undelor,zboară luntrea lui până ce dintr-o parte şi dintr-alta a Nilului se ridică grădinile pendente…Două pe maluri, de-asupra lor, ca pe umeri de munte, iarăşi două, şi-n nălţimile scărilor iarăşi două…Erau scări urieşeşti ridicate la soare, şi fiecare treaptă era o grădină lungă, întinsă şi toată lumea lor reprezintă pas (cu) pas la cer s-adâncea ca-ntr-o oglindă pas cu pas în infinitul Nilului… Grădinile pendente întoarse străluceau adânc-adânc în râu şi pintre ele părea că trece luna ca o comoară în fundul apelor.Luntrea se opri la mal…Regele se dete jos palid şi adâncit şi se perdu în umbra naltelor bolţi de frunte a grădinelor, trecu în lumina lunei şi umbra lui se zugrăvea pe nisipul cărărilor ca (un) chip scris cu cărbune pe un linţoliu alb. În fruntea grădinii cei mai nalte era palatul lui cu cupola rotundă, cu şiruri de coloane sure, cu bolţi urieşeşti…

Erau atât de mari acele zidiri încât regele păru un gândac negru, ieşit în lumina nopţii, care suia scările şi trecea prin bolţile palatului."

Faraonul intră într-o sală mare, cu bolta plină de zodii şi murii acoperiţi cu chipurile zugrăvite ale regilor, toarnă dintr-o fiolă de ametist trei picături într-o cupă cu apă de Nil şi vede metamorfozele lui în 5000 de ani. Într-o altă sală descoperită, cu podea de aur, oglindind cerul, consultă conjurând oglinda, pe Isis, care-I răspunde că universul este veşnică formare a pulberei după tipuri eterne şi-i produce pe tablă un cerc roşu de care atârnă degradant oameni, animale, plante, minerale, semnifică conpenetraţia regnurilor şi transformismul. 

Regele merge la piramidă, cu facla în mână, pătrunde sub colonade şi uriaşe simulacre de zei, se lasă jos spre un lac, în mijlocul căruia e o insulă, în care insulă e o dumbravă, în mijloc fiind un piedestal cu două sicrie. Într-unul se află moartă Rodope      ,, de o spăimântătoare frumuseţe. Alături de ea faraonul moare. 

Peste câteva mii de ani, la Sevilla, copiii aruncă cu pietre într-un bătrân nebun care cântă cucurigu. Dormind în tinda unei zidiri, unde-l duce un franciscan, nebunul are un vis genetic, părându-i-se a se naşte dintr-un zeu ca cocoş şi o cioară îi cântă ,,tla! tla! tla!" (căci era avatarul lui Tla). Între timp groparii comunei îl îngroapă superficial în cimitir. El se scoală de acolo fără a şti bine cine este. Problema migraţiei sufletului se complică cu cazul dublului. Devenit Marchiz Alvares de Bilbao, merge într-o uliţă strâmtă, la o vizunie săracă, se îmbracă în chip de gentilom bătrân şi bogat, se duce în casa unei tinere fete pe care urmează s-o ia de soţie, şi care îl roagă s-o cruţe, căci iubeşte un cavaler. Marchizul consimte, făcând donnei Anna şi o donaţie, şi pleacă. Un altul, semănând cu el, visa că făcuse gesturile lui Alvarez. 

Întâiul exemplar plecă cu trăsura  la un castel, intră într-o odaie fără ferestre, printr-o uşă mascată, pătrunde într-o subterană cu statui mari de piatră reprezentând cavaleri în zale, scoate dintr-o bute vin atât de vechi că trebuie să taie cămaşa lui cu spada, se îmbată şi statuile încep să joace: ,,hopp, hopp, zupp,zupp". A doua zi deşteptându-se din beţie, cercetează subteranele pline de argint, aur şi pietre preţioase. Acum soseşte spre mirarea slujilor, dublul, care observă că imaginea din oglindă se strâmbă la el. Alvarez I iese de după oglindă, se bate cu Alvarez II, şi unul moare şi e aruncat după oglindă. Se pare că e ucis Alvarez II, fiindcă acesta protestase la actul daniei nerecunoscându-l, în vreme ce Marchizul de Bilbao cel rămas, confirmă dania. 

Marchizul moare în curând, scârbit de ingratitudinea prietenilor şi a iubitei, care il părăsiră, când, spre a-i încerca , le spune că e sărac. 

Noua reîncarnare e în Franţa romantică. Într-un paraclis se afla un sicriu, iar în sicriu Angelo,, om fără inimă, care dispreţuia femeile". Doctorul Dreifuss îl scoate de acolo, îl transportă acasă şi-l aduce în simţiri. Angelo vorbeşte mai târziu cu o tânără femeie căreia îi zice ,,mamă".înţelegem, sunt Tla şi Rodope: 

,,…Este o simţire ciudată…Pare c-aşi fi femeia ta, dar de mult, de mult, ori parcă-s muma ta…În sfârşit, e o simţire dulce şi familiară.- Amantul meu n-aş suferi să fiu…şi cu toate astea te iubesc…

- Să-ţi explic eu această simţie?… Îmi pare ades că noi am mai trăit odată şi că eu te-am iubit c-un amor nebun şi copilăresc… Visez ades şi în fundul visărilor mele văd Egipetul cu toată măreţia istoriei lui şi îmi pare c-am fost rege şi c-am avut o femeie frumoasă, ce se numia Rodope, şi că acea femee eşti tu…."

Cu doctorul De Lys, membru al societăţii mistice ,,Amicii Întunericului",Angelo merge într-un club subteran ,,boltă cu muri negri,lampă ca de diamant". Acolo un tânăr de sex incert, un hermafrodit, numit fie Cesar, fie Cesara, caută să câştige dragostea eroului. Eminescu avea preferinţe pentru femeia virilă ori maternă, iar Cezara face câteva demonstraţii iluzioniste în spiritul celor executate de diavol. Angelo cade în stăpânirea Cezarei ca ,,turturica în ghiarele vulturului".

,,Te nimicesc - îi strigă femeia- voi să-ţi beau sufletul, să te sorb ca pe o picătură de rouă în inima mea însetată… îngere! ". ,, Ea-l înlănţui cu braţele şi cu picioarele…, îl strângea tare la piept, ca şi când ar fi voit să-l sfarme…"Aceeaşi Cezara, în scopuri comparative, înlesneşte lui Angelo iubirea blândei Lilla, fată cu instincte burgheze. Nuvela era pornită pe dimensiuni interminabile. 

Nuvela Sărmanul Dionis are un singur fir epic fabulativ, un conflict riguros construit şi personaje centrale bine reliefate. Publicată în 1872, în revista Convorbiri literare , nuvela este fantastică şi filozofică; deşi debutează cu idei din filozofia lui Kant, totuşi fondul rămâne cel schopenhauerian. 

Acţiunea din nuvelă începe într-o seară umedă de toamnă, în Bucureştiul secolului al XIX-lea . Prin ploaia deasă, un tânăr de 18 ani străbătea străzile noroioase, în timp ce mintea îi era frământată de mari întrebări filozofice.  

Tânărul -pe nume Dionis-era un copist sărac şi singur pe lume, preocupat, asemenea lui Faust, de problema cunoaşterii adevărului absolut;astfel, pornind de la apriorismul lui Kant,Dionis consideră că lumea nu este decât un vis, iar timpul şi spaţiul nu există în mod obiectiv, ci numai în conştiinţa fiecăruia dintre noi:,,În faptă, lumea-i visul sufletului nostru.Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă". Acestea sunt gândurile lui Dionis în timpul drumului spre casă, în acea seară ploioasă de toamnă. 

După un scurt popas la cafenea, el ajunge, după miezul nopţii, în camera lui săracă (décor romantic), încercând să descifreze, la lumina unei lumânări, literele unei cărţi ciudate (pe care o cumpărase de la anticarul Riven). Atras de sunetele unui pian        ( care venea din casa de alături), tânărul priveşte pe fereastră; în lumina lunii, chipul celei care cânta i se pare a fi acela al unui înger, şi se îndrăgosteşte. 

Trezindu-se din reverie,Dionis realizează un act de magie (punând degetul în centrul unui ,,păienjeniş de linii roşii"de pe o filă a cărţii); imediat se simte tras înapoi, pe firul timpului, până în vremea lui Alexandru cel Bun. Acum, el este călugărul Dan care adormise pe un câmp şi visase că este Dionis. Din existenţa anterioară, păstrase cartea de astrologie şi preocupările de magie, luând lecţii cu învăţatul profesor Ruben. Dan o iubeşte pe Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, dragostea devenind un adjuvant în aventura demiurgică pe care o va trăi. 

Dacă prima ,,treaptă"fusese coborârea într-un timp istoric, cea de-a doua, pentru care se pregăteşte Dan, va fi întoarcerea în timpul şi în spaţiul originar, acolo unde era ,,casa"lui Dumnezeu. 

Pentru aceasta, Dan poartă lungi discuţii cu profesorul său, Ruben, tot pe teme filozofice; totodată, tânărul călugăr este învăţat cum să utilizeze vechea lui carte(citind tot la a şaptea pagină), pentru a ajunge acolo unde doreşte. Numai că, punându-şi întrebări care atingeau tainele Creaţiei,Dan săvârşeşte un păcat; pentru aceasta,Ruben ( care era în realitate Satana) îl atrage de partea sa, pregătindu-l pentru revolta luciferică. 

După ultima întâlnire dintre Dan şi Ruben, casa profesorului se transformă în iad, el însuşi suferind o convertire demonologică şi dansând de bucurie că a mai câştigat un suflet. Săvârşind o nouă operaţie de magie (citind în carte tot la a şaptea pagină), Dan îşi va readuce pe pământ umbra, însoţitoarea lui în reîncarnările succesive prin care a trecut, începând cu Zoroastru. Aceasta îi propune să facă un schimb: umbra va deveni Dan (rămănând pe pământ) , iar Dan se va preface în umbră, transformându-se într-un arheu, adică, într-un ins etern, autoputernic şi atotştiutor. 

Cu ajutorul cărţii magice,Dan pune în aplicare acest plan, pe urmă, împreună cu Maria (pe care o transformase tot în umbră), se îndreaptă spre Lună. Acolo, cei doi refac prima pereche a lumii şi prefac spaţiul selenar în Eden. Până şi Pământul este metamorfozat într-o mărgea (pe care Dan o agaţă la gâtul Mariei). Un singur punct al acestui paradis constituie un spaţiu interzis: o poartă închisă, deasupra căreia, într-un triunghi, strălucea un ochi de foc, străjuit de cuvintele unui proverb arab. Acolo era ,,casa"lui Dumnezeu, punctul zero al lumii. 

Văzând că tot ceea ce gândeşte i se împlineşte, Dan face greşeala de a se întreba dacă nu este el însuşi Dumnezeu. Înainte de a sfârşi întrebarea, este însă aruncat pe pământ (mitul lui Lucifer)şi redevine Dionis (care visase că este Dan). Bolnav fiind este vegheat de o altă Marie (fata din casa veche de care se îndrăgostise în seara premergătoare călătoriei din vis); mai târziu, aceasta îi va deveni soţie. 

Finalul este dominat de filozofia lui Schopenhauer: autorul sugerează că Dionis nu este decât un avatar , adică unul dintre oamenii în care s-a reîncarnat acelaşi suflet, în perioade succesive: Zoroastru (mileniul I î.H.), Dan (în vremea lui Alexandru cel Bun) şi Dionis (în veacul al XIX-lea). 

În sprijinul acestei idei vin şi cuvintele din confesiunea finală a autorului (pusă pe seama unei scrisori):,,Îmi pare c-am trăit odată în Orient(…)Am fost întotdeauna surprins că nu pricep curent limba arabă.Trebuie s-o fi uitat". 

Eminescu  rămâne, un pisc al literaturii române, nu neapărat de neatins, cât mai curând unul la care celelalte piscuri se raportează nu pentru a se asemăna, ci dimpotrivă: pentru a se vedea specificul frumuseţilor cu care fiecare nou mare poet român umple peisajul poeticii naţionale. 

Când Arghezii a venit, în 1927, cu volumul Cuvinte potrivite, critica a putut afirma că a apărut un nou Eminescu. Dar cât de diferit era acesta faţă de marele său înaintaş e atât de evident, încât expresia a devenit o formulă magică prin care se anunţa apariţia unui nou miracol poetic. Ea a putut fi auzită şi câteva decenii mai târziu, când Nichita Stănescu şi-a configurat personalitatea poetică. Valoarea şi originalitatea lui au fost conturate tot prin raportare la Eminescu. Dar încă o dată : nu atât prin ceea ce au în comun, ci cât sunt de deosebiţi în gândire artistică şi expresie. 

loading...