loading...

Puritatea

 

Genul liric(<fr. “lirique”, <gr. “lirikos”=liric, în acompaniament de liră) este totalitatea operelor lirice în care viaţa umană e oglindită prin exprimarea directă a emoţiilor,gândurilor şi sentimentelor poetului, valorificând expresivitatea limbajului prin intermediul prozodiei şi al figurilor de stil.

În lirica românească, M.Eminescu reprezintă un deschizător de drumuri,inovator la nivelul limbajului poetic şi al retoricii discursului şi poate fi considerat cea mai înaltă conştiinţă estetică a secolului al XIX-lea Concepţiile sale evoluează o dată cu opera,care e dublu modelată – de estetica romantică şi de cea clasică.

Poezia “Lacul” face parte din volumul său “Poesii”, publicat antum şi aparţine acestui gen,deoarece prezintă toate trăsăturile specifice.

În primul rând,se remarcă subiectivitatea şi confesiunea patetică a trăirilor,poetul abordând tema naturii şi a iubirii.Îngemănate mereu,ele formează o temă unică în care spaţiul poetic primeşte conotaţii filosofice şi se umple de emoţii şi sentimente profunde. Refugiul idilei în natură se face cu intenţia vădită de a izola iubirea în puritatea acesteia. Natura dă poveştii de dragoste amplitudine, creează intimitate şi o ambianţă ocrotitoare. Dar în această poezie, dragostea rămâne la stadiul de sentiment proiectiv şi recuperator, stând sub semnul ipoteticului,al latenţei.

În prima strofă,este portretizat spaţiul unde se va consuma prezumtiva idilă, care este, evident, un element arhetipal aparţinând unei naturi luxuriante, încărcat de simboluri şi imagini de o mare forţă expresivă. Apa este unul dintre elementele primordiale ale vieţii, simbolizând geneza, oglinda universului,care reflectă atât cadrul exterior, cât mai ales interior al poetului.Astfel, lacul capătă o nuanţă de topos sacru, condiţie esenţială pentru consumarea plenară a sentimentului sublim de dragoste,care întemeiază şi desăvârşeşte armonia şi echilibrul existenţiale.

Epitetele cromatice „albastru” şi „galben” realizează imagini vizuale care sugerează limpezime, claritate, seninătate, potenţând atmosfera poetică de basm.Apare şi imaginea dinamică „tresărind în cercuri albe”, care sugerează neliniştea care-l cuprinde pe eul liric,a cărui prezenţă este marcată de pronumele personale de persoana I: „eu”, „-mi”, plus formele verbale la persoana I(„ascult”, „aştept”). 

Adverbul dubitativ „parcă”, folosit repetitiv,este un semn clar al speranţei,al dorinţei arzătoare,dar care nu atinge nivelul concretului.

Inspirat de glasul naturii şi al singurătăţii, el captează în imaginarul său momentul apariţiei „ei”,principiului feminin, idealului suprem, moment asemănător cu naşterea Afroditei din spuma mării.

Abandonaţi extazului, cei doi se lasă „îngânaţi de glas de ape”, în ritmurile duioase, protectoare, ale naturii.Permanenţa elementelor acesteia sugerează conceptul de asemănare a sentimentului cu perenitatea lor,integrându-se într-o mişcare eternă.Remarcăm corespondenţa dintre conştiinţa universală ,exprimată prin simbolul „luna” şi conştiinţa individuală a iubitei,această corespondenţă având la bază principiul feminin, în dimensiunea căruia ele sunt ipostaze.Astfel, ceremonialul erotic este arhetipal, pentru că şi eul liric e principiul masculin,spirit şi centru al universului.

Imaginile auditive predomină în a treia şi a patra strofă,fiind realizate cu ajutorul unor metafore cu rol personificator(„glas de ape”) şi a două epitete, folosite în inversiune(„lin foşnească”, „unduioasa apa”),toate armonizând cadrul idilic.

În final,iluzia prelungită se spulberă,evidenţiind trista realitate,unde imaginea iubitei e doar un ecou al trăirilor răvăşitoare resimţite de eul poetic. Atmosfera devine statică, la fel ca la începutul poeziei(sugerând simetria textului), “florile de nufăr”care “încarcă” lacul ,fiind metafore pentru tristeţea şi durerea care îl apasă pe scriitor,lacul devenind un confident şi un rezonator la deziluzia acestuia.

Este subtil conturată ideea schopenhaueriană, conform căreia lumea şi condiţia geniului sunt incompatibile cu mediul în care acesta trăieşte,în cazul lui Eminescu, aceasta fiind cauzată de veşnicul conflict  între idealul înalt, concepţia elevată despre dragoste şi realitatea care le contrazice fundamental.

Astfel, trăirile interioare ale îndrăgostitului sunt surprinse în diferite momente:al aşteptării, al reveriei şi al revenirii la lumea concretă. În funcţie de aceste momente şi de sentimentele exprimate, sunt selectate şi verbele şi modurile la care sunt folosite. Verbe ca „a cădea”, „a sări”, „a scăpa”, „a pluti”, „a suna” sugerează atmosfera de vrajă, de visare, intimitatea şi inefabilul întâlnirii imaginare,iar conjunctivele sugerează o acţiune dorită, dar nerealizată.Când poetul descrie cadrul natural sau când devine din nou lucid,verbele sunt folosite la indicativ prezent: „încarcă”, „nu vine”, „suspin”, „sufăr”. 

Plină de vrajă este şi muzicalitatea interioară a versurilor, realizată prin aliteraţii(„lumina blândei lune”-accentuarea consoanei „l”) şi asonanţe(„lacul codrilor albastru”-repetiţia vocalei „a”).

 

 

Acestor procedee li se adaugă,pentru a spori armonia versurilor, rima de tipul abcb, în care rimează numai versul al doilea cu al patrulea,creând la lectură impresia unui distih cu rimă împerecheată, ritmul trohaic şi măsura de 8 silabe,apropiate de versificaţia creaţiei populare.

În concluzie, după toate aceste aspecte,atât de conţinut,cât şi de formă, se poate afirma că opera “Lacul” valorifică magistral trăsăturile genului şi se poate defini drept un contur al unui univers spiritual autonom,în care ecourile simbolice ale trăirilor sunt portretizate într-un cadru feeric, de o mare forţă plastică.

loading...