loading...

REALISMUL

 

Realismul a apărut în Franţa, în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, ca reacţie anti-romantică. În literatura realistă dispar întâmplările şi personajele excepţionale, pentru a se face loc observaţiei asupra tipurilor umane caracteristice pentru societatea vremii. Scriitorii realişti consideră că trebuie să dea o reprezentare veridică realităţii, să prezinte cu obiectivitate adevă-rul, să observe existenţa reală. Aceştia se îndreaptă către viaţa socială, prezentând omul în strânsă legătură cu aceasta, ca un produs al mediului în care trăieşte. Prezentarea societăţii tre-buie să fie sinceră, adevărată, lipsită de orice idealizare. Ei  se arată preocupaţi de a cerceta şi prezenta mecanismul social într-un mod cât mai complet, scoţându-i în evidenţă articulaţiile cele mai puţin vizibile. Acordă o deosebită importanţă amănuntelor semnificative, consacrând pagini întregi descrierilor minuţioase ale oraşelor , cartierelor, caselor, interioarelor, vestimen-taţiei personajelor sau trăsăturilor fizice. Descriu mediul şi îşi prezintă personajele într-un mod cît mai impersonal cu putinţă, încercând să facă neobservată prezenţa lor în operă. Stilul tinde spre precizie şi sobrietate. Se cultivă epicul, iar dintre speciile literare, romanul se află în prim-planul preocupării scriitorilor realişti, deoarece descriu viaţa într-un limbaj adecvat fiecărui mediu social.

Proza este o formă a discursului artistic, al unui autor care, prin intermediul naratorului, prezintă un univers fictiv. Poartă mărcile stilului beletristic: limbaj figurat, sensuri conotative, cultivarea afectelor, dezvoltarea funcţiei poetice a limbajului etc.; presupune existenţa acţiunii şi personajelor; acţiunea este relatată de un narator; apar anumite moduri de expunere: naraţiunea, dialogul, monologul,descrierea. Poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii, cum ar fi :  în funcţie  de curentul literar, de modalitatea estetică adoptată etc.

Literatura presupune o selecţie a bogăţiei de fapte oferite de realitate. În realism această selecţie ia şi forma personajelor tipice, reprezentative pentru o întreagă categorie umană şi so-cială. Proza realistă are ca trăsături: reprezentarea veridică a realităţii contemporane  scriitoru-lui,a societăţii sub determinismul social – economic;veridicitatea, plasticitatea, caracterul critic, tipicitatea, construcţia liniară şi monografică, perspectiva obiectivă, interesul pentru culoarea locală, preocuparea pentru social,stilul sobru şi impersonal. Personajele sunt caractere urmări-te evolutiv, iar trăsăturile de caracter, viciile şi complexele psihologice se cristalizează de-a lun-gul acţiunii şi sunt motivate social sau prin istoria individuală(educaţie, relaţii cu părinţii, apar-tenenţa la o clasă socială etc.). Apar noi modele de caractere, dintre care arivistul devine tipul literar cel mai adesea întâlnit.

Romanul realist este inspirat din lumea de zi cu zi, pe care autorul îşi propune să o recree-ze, să o reflecte ca într-o oglindă în toată complexitatea ei, respectând principiul cauzalităţii şi al coerenţei. Personajul este cel care susţine firul epic al romanului, este o instanţă importantă a discursului narativ, este implicat în aproape toate conflictele, este exponenţial pentru o cate-gorie socială, este previzibil în acţiunile sale. Incipitul renunţă la convenţii şi estompează gra-niţa dintre realitate şi ficţiune. Conflictul este generat de dorinţa de parvenire a unui personaj; de lupta pentru putere, pentru o poziţie  socială, pentru obţinerea unei moşteniri, apare mai puţin iubirea. Finalul nu coincide întotdeauna cu deznodământul, reia unele date din incipit; poate presupune un dialog sau o replică prin care se rezumă lumea ficţiunii; este închis, însă prefigurează unele evenimente care nu sunt relatate în roman,dar oferă posibilitatea continuării acţiunii într-o altă operă. Naraţiunea se desfăşoară obiectiv, de la relatarea omniscientă la notaţia succintă, lipsită de comentariile autorului.

Ca reprezentaţi, realismul îi are pe următorii scriitori celebri: Stendhal, H. Balzac, Ch. Dickens, N. Gogol, G. Flaubert, L. Tolstoi, I. L. Caragiale, I. Slavici, L. Rebreanu, G. Călinescu.

 

ROMANUL – “ENIGMA  OTILIA” 

                                                 G. CĂLINESCU

 

I. Introducere despre operă

 

Enigma Otiliei, scris în 1938, este al doilea roman al lui G. Călinescu după Cartea nunţii. Constituie o revenire la formula obiectivă de roman, la metoda balzaciană, devenind un roman polemic, dar şi o ilustrare a concepţiei sale despre curentele literare. Roman realist, de inspira-ţie citadină este o creaţie balzaciană, care prezintă viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX. Dincolo de măştile simbolice care se preumblă în această lume se întrevede, gra-vitând în jurul eroilor, viziunea realistă. Cititorul poate decupa la nesfârşit scene de viaţă reală, fiecare aducând cu sine ceva din atmosfera lumii evocate, din moda timpului, din psihologia personajelor. Nu întâmplător afirmă N.Manolescu că “la Călinescu este un balzacianism fără Balzac”, deoarece acesta nu scrie pur şi simplu balzacian, ci descoperă polemic balzacianismul într-un moment în care romanul se schimbase. 

Această capodoperă nu se reţine printr-o curgere firească a acţiunii, printr-o gradare minu-ţioasă a tensiunii şi a evoluţiei personajelor, ci prin arta deosebită a autorului de a surprinde realitatea la un moment dat şi de a realiza scene de viaţă autentică, în care de fiecare dată per-sonajul principal este altul. Oferă o amplă frescă socială, surprinzând medii de viaţă diferite, re-date veridic, în imagini de mare autenticitate. Plecând de la experienţe de viaţă, creează un uni-vers verosimil, în care se mişcă oameni vii.

Enigma Otiliei este, în spirit balzacian, o reconstrucţie, un roman de critic, în care realis-mul , balzacianismul şi obiectivitatea devin program estetic. 

Ion Bălu consideră romanul o “scriere realistă cu infuzii romantice şi ecouri ale curentelor de avangardă, asimilate organic într-o compoziţie clasică[…], consacrând în câmpul literelor autohtone indiscutabila vocaţie epică a unui creator, căruia nu i se poate nega efortul de a tran-scende banalul cotidian”.

N. Manolescu  afirmă : “realismul balzacian nu e documentar, ci vizionar, ştiinţa lui fiind din speţă poetică a romantismului. Şi oricum, acest realism presupune, din punct de vedere socio-logic, o anumită încredere profundă în forţele de afirmare din societate….  La Călinescu , balza-cianismul este redescoperit polemic, întru-un moment în care romanul se schimbase o dată cu clasa socială care-i dăduse naştere.”

În viziunea critică a lui Pompiliu Constantinescu, “ EnigmaOtiliei este construită cu un meşte-şug sigur,pe mai multe planuri, şi cu o detaşare epică întru totul stăpână pe materialul uman, atât de divers şi de închegat în fizionomia lui…. A procedat  clasic, după metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune, fixând în nişte cadre sociale bine precizate o frescă din viaţa burgheziei bucureştene…. Romanul este centrat pe mobila psihologiei a unui  adolescent în plină criză de creştere şi formare a personalităţii; pe această  mobilitate, ca pe o axă de orien-tare, se organizează întâmplările epice, se dezvăluie caracterele marcante sau brusc puse-n  mişcare de personagiilor cu o structură bine definită.”

 

 

 

 

II. Sursa de inspiraţie, construcţia subiectului şi a discursului narativ.

 

Toate scrierile pornesc de la un amănunt real, autobiografic sau împrumutat dintr-o bio-grafie susceptibilă. Romanul „Enigma Otiliei” de G. Călinescu este inspirat dintr-un jurnal de al său,în  care era notat următoarele cuvinte: “Vineri 12.II, a murit Tinca, una din mătuşile Casei cu molii. A alunecat şi ea pe gheaţă în acel portic de lemn putred şi a căzut mortal, dacă n-a avut mai degrabă un atac apoplectic. Cu un an înainte, Jenică căzuse la fel.[…] Nu m-am dus la în-mormântare. Azi Tinca doarme pentru prima noapte eternă, în noul culcuş. Un roman despre nulitatea vieţii lor ar fi foarte interesant: Istoria soţilor Popescu. A auzit că Bică Simion, fratele, a invadat cu numeroşii lui copii casa, dibuind banii şi luând lacom din ei. Şi când a murit Tache – acelaşi lucru: muierile s-au închis în casă şi au căutat banii. Distrugerea unei familii care nu există prin individualităţi, ci prin congregaţie e impresionantă, mai ales când se întrevede lim-pede dispariţia ei “. Prin urmare, aceste evenimente, de un comic macabru, au generat ideea romanului şi au fundamentat tipurile

Opera literară este un roman prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu conflict complex la care participă numeroase personaje. Este un roman realist prin: temă, struc-tură, specificul secvenţelor descriptive, realizarea personajelor tipologice, caracterul critic, luxul de amănunte, caracterul monografic, senzaţia de fapt trăit.

Tema romanului este viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice. Roman al unei familii şi istorie a unei moş-tenirii, este realist - balzacian prin subtemele moştenirii,  paternităţii şi căsătorii. 

Moştenirea este cea care declanşează şi mobilizează energii umane în continuă înfruntare, dar şi cea care hotărăşte mai multe destine. Aglae, Aurica, Stănică sunt personajele care vor averea; Pascalopol şi Felix încearcă să dobândească banii pentru Otilia,iar ea este indiferentă în această luptă pentru moştenire. Jocul de cărţi din casa lui moş Costache,discuţiile aprinse; miş-cările şi gesturile groteşti fac din personaje nişte caricaturi. În fragmentul în care este înstrăinat avutul lui moş Costache sau în care sunt căutaţi banii bătrânului, scriitorul înregistrează gestul febril, atmosfera încordată, astfel încât firul epic se reduce la fraza : “Moş Costache este un avar care, înspăimântat de sora lui, Aglae, şi de familia ei, nu va reuşi să lase averea Otiliei, avere pe care va pune mâna arivistul Stănică Raţiu”.

Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, ilustrează subtema balzaciană a paternităţii, concretizat în ra-portul dintre părinţi şi copii(Costache – Otilia, Pascalopol – Otilia etc.), dar mai ales în deter-minările ei social-economice. De aici şi observaţia lui Ov. S. Crohmălniceanu că fiecare dintre personaje, inclusiv Stănică Raţiu, devin “părinţii” Otiliei, pentru că îi hotărăsc destinul. Otilia se află în centrul romanului, în jurul căreia gravitează celelalte personaje, fiind prezentate şi ipos-taze false ale părinţilor autentici. Aglae este întruchiparea mamei vitrege : “Oricât ar părea de bizar, Aglae se numără şi ea printre „părinţii” Otiliei . De departe, sora lui moş Costache îi priveghează fetei, ca un geniu rău, viitorul”(Crohmălniceanu). Stănică este numit “Caţavencu paternal”, deoarece sentimentele sale faţă de Otilia sunt pur demagogice, avocatul dorind doar averea fetei. Moş Costache reprezintă paternitatea redusă la o simplă datorie, iar Pascalopol este cel care asemenea unui părinte o protejează, dar care oscilează nesigur între sentimentul erotic şi cel de paternitate : “Drama Otiliei e că Pascalopol nu poate să o protejeze părinteşte decât sub forma maritală. El, ca să-i fie tată, trebuie să-i devină soţ”(Crohmălniceanu). Paterni-tatea este, de pildă,expresia nemijlocită a însuşi principalului creator; prin zămislirea de urmaşi se perpetuează viaţa şi capătă sens o filozofie a biologicului. Totodată, presupune un întreg sis-tem etic, al răspunderii conţinute în calitatea de tată şi în cea de fiu.

 

 

Moş Costache este primul care-şi exercită misiunea de protector al orfanilor. Faţă de Otilia 

ar avea toate motivele să se simtă îndatorat, pentru că averea mamei sale i-a rămas lui. El do-reşte sincer să-i asigure viitorul, dar este zgârcit, şi aceasta capătă o importanţă capitală în ac-ţiunile sale.  Ca toţi avarii se teme de lume, se ţine mereu în gardă, este suspicios, ascuns. Amâ-nă mereu ideea de a o înfia pe Otilia, nu îndrăzneşte să treacă pe numele ei ceva din multele lui imobile, imaginează tot felul de combinaţii complicate care să o pună pe fată la adăpost din punct de vedere material. Bătrânul nu se poate despărţi de banii săi, vinde casele pentru a pre-face totul în bani lichizi, dar se pregăteşte iarăşi să clădească. Îi încredinţează lui Pascalopol trei pachete de bancnote ca să le depună la bancă în contul lui Otilia, dar se răzgândeşte, amintin-du-şi că mai are nişte bani de încasat şi e mai bine să-i depună pe toţi odată.  

Pascalopol nu-şi poate realiza instinctul patern decât într-o expresie  erotică. O luciditate amară îl face să vadă că această rudenie include o ambiguitate fatală. El propune o întrecere leală, deoarece ştie că va câştiga. Otilia va veni până la urmă cu el, de aceea are tăria să aştepte. Ştie că nu câştigă decât o iluzie şi că aceasta, ca orice fată tânără, se simte atrasă acum de matu-ritatea sa, dar, devenind femeie va descoperi adevărata dragoste şi-l va părăsi.

Aglaie se numără şi ea printre “părinţii Otiliei”, oricât de bizar ar părea. Deşi s-ar părea că nu are nici o urmă de simţ familial, ea crede orbeşte în puterea legăturilor de rudenie. Numai că le concepe ca un drept, care nu presupune nici o obligaţie, de aceea îşi îngăduie orice în numele rudeniei. Este de observat că doar în relaţiile cu străini păstrează umbra unor convenienţe so-ciale. Cu ai ei, se poartă fără înconjur, pe principiul că rudele nu ţi le poţi schimba, şi ele trebuie să te tolereze aşa cum eşti. Are o mărginire atotştiutoare, plină de “experienţă” agresivă. Toate prejudecăţile ei se referă la un fel de bun-simţ trivial,la opinia “lumii”,prin lume înţelegându- se mediocritatea burgheză. Dispreţuieşte îndeletnicirile intelectuale: “Facultatea este pentru băieţi de bani gata”. Pentru Otilia, “baba absolută” este o adevărată întruchipare a tot ceea ce pare mai odios,iar pentru Aglaie, aceasta este o principală rivală a copiilor ei, o prefăcută capabilă să-l ducă pe moş Costache până acolo încât să-şi dezmoştenească nepoţii, o dezmăţată care-i suflă mereu “partidele” Auricăi.

Printre toţi cei care au pretenţia să hotărască soarta orfanei, Stănică Raţiu ocupă locul principal, pentru că de la început este prezentat într-o formidabilă impostură. Are particularita-tea  să se ridice exclusiv prin relaţiile de familie, făcând în interiorul lor politică revendicativă. Forţa principală stă în arta cu care el practică o demagogie, de ordin familial. Tupeul vine din enormul său sentiment de intimitate cu lumea din jur. Volubilitatea acestuia are atâta intensi-tate vitală încât ridică arta de a trivaliza orice lucru şi de a-l umfla fantastic la o adevărată per-fecţiune.

Între Felix şi Otilia se creează o afecţiune care stă sub semnul situaţiei familiale a eroilor. Este o dragoste între doi orfani cu tot felul de sublimări. Otilia are faţă de Felix atenţii părinteş-ti. Aceasta îi mărturiseşte la rândul său că a găsit tot ce i-a lipsit în copilărie. Pentru Felix este o enigmă, deoarece nu o înţelege. Amestecul de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurinţă este tot o enigmă. Forma de amor mistic care ia naştere între cei doi tineri, sentimentul de soli-daritate cu care se protejează reciproc, trădează o psihologie specifică orfanilor însetaţi de ocro-tirea paternă şi  sunt predispuşi să încurce planurile afectelor.

Căsătoria este o coordonată esenţială în roman, deoarece face parte din preocupările per-sonajelor, iar prin această „legătură” se poate ajunge în sferele cele mai înalte ale societăţii. Ea devine un mijloc de „chivernisire”, de câştigare a unei poziţii şi este coborâtă de pe piedestalul spiritual în straturile cele mai umbrite ale existenţei. Chiar suflete ca Felix şi Otilia nu se vor putea realiza pe plan matrimonial, din cauza mediului viciat în care îşi duc existenţa. Un întreg lanţ de eforturi materiale şi spirituale se desfăşoară în vederea realizării căsătoriei. Real sau imaginar, “toţi pot deveni parteneri”:Felix – Otilia, dar pe Felix îl visează ca soţ sau ca iubit 

 

Georgeta şi Aurica; Pascalopol – Otilia, dar pe Pascalopol îl doreşte Aurica; Lili – Titi, Titi – 

Ana, Titi – Georgeta; lui  Stănică nu-i este indiferentă Georgeta, cu care se va căsători după ce pune mâna pe avere, dar nutreşte gânduri ascunse pentru Otilia. Obsesia căsătoriei o are Auri-ca, fata bătrână, care se plimbă pe străzi, merge la nunţi, la ghicitoare, la preot, pentru a se întâlni cu persoana care o va cere de soţie. Personajele cu care vine în contact prezintă interes în ipostaza că i-ar putea deveni parteneri : Felix, Pascalopol, Weissmann, dacă nu prin lege şi credinţă, cel puţin ca iubit. Titi, după divorţul cu Ana Sohaţki, rămâne un veşnic pretendent la căsătorie. Aglae ţine un întreg discurs în jurul aceleiaşi idei : toate femeile sunt fără cap, bărba-ţii se lasă cuceriţi de femei,iar toate fetele care reuşesc să se mărite sunt dezmăţate. Slăbiciunea pentru copii este şi ea în funcţie de realizarea sau nerealizarea matrimoniului:afecţiunea pentru Olimpia durează până la căsătoria cu Stănică Raţiu; Aurica iese din sfera preocupărilor ei când îşi dă seama că aceasta va rămâne fată bătrână; lui Titi, ultimul copil, speră să-i găsească o ne-vastă potrivită. Stănică spune că “ familia e ţărişoara lui”, iar Pascalopol e un obsedat de ideea matrimoniului, nerealizându-se ca soţ şi ca tată.

 Structurat în douăzeci de capitole lungi, este alcătuit din două planuri narative, care urmăresc destinul personajelor, prin acumularea detaliilor. Primul plan urmăreşte destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina. Aici trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia, pe care o cunoaşte din corespondenţa lui Costache Giurgiu-veanu, unchiul său, care trebuia să-i fie tutore şi să-i administreze bunurile lăsate de tatăl său care murise. În casa lui moş Costache, unde va locui, îl va cunoaşte pe Pascalopol, un moşier, cu maniere alese, şi clanul Tulea ce locuieşte în vecinătatea casei lui Costache. Felix o iubeşte pe Otilia, dar este gelos pe Pascalopol, nelipsit din preajma fetei, a cărui prezenţă este necesară, prin generozitatea şi cavalerismul rafinat. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar vrea să-l ajute să se rea-lizeze în cariera lui ştiinţifică, intuindu-i cu maturitate şi luciditate ambiţia, dorinţa de a ajunge cineva. Plimbările cu trăsura la şosea împreună cu Pascalopol, capriciile şi luxul satisfăcute cu generozitate subtilă şi discretă de către acesta, instinctul feminin precoce, inteligenţa şi discer-nământul practic, izvorât dintr-o existenţă timpurie nesigură, o fac pe Otilia să-l accepte pe Pascalopol drept soţ. Neînţelegând modul de a gândi al Otiliei, Felix o consideră o enigmă. El va studia cu seriozitate, va deveni medic şi profesor universitar, făcând o căsătorie strălucită. Otilia va rămâne o amintire, o imagine a eternului feminin. Al doilea  plan prezintă clanul Tulea,care vor să pună mâna pe moştenirea lui Giurgiuveanu, fiind  mobilul principal al tuturor acţiunilor care se desfăşoară. Fac eforturi pentru a o înlătura pe Otilia, fiica vitregă a lui moş Costache, fata celei de a doua soţii, crescută de acesta fără acte de adopţie. Atacând-o pe Otilia cu infinite răutăţi, clanul cunoaşte declinul familial: Aglae nu reuşeşte să pună mâna pe banii lui Costache, pentru că îi furase Stănică, ginerele ei, de sub saltea, la al doilea atac cerebral; Stănică renunţă la Olimpia care-l plictisea şi nu ţinea pasul cu ritmul său alert şi imprevizibil de arivist, prefe-rând-o pe Georgeta, o femeie uşoară, dar prezentabilă, inteligentă, care-i va înlesni relaţii „înal-te”, în lumea Bucureştiului; Titi va divorţa de Ana, evoluând psihic spre o idioţenie vizibilă( se legăna din ce în ce mai mult); Aurica va rămâne tot nemăritată şi nerealizată.

Incipitul romanului realist  fixează veridic cadrul temporal “într-o seară de la începutul lui iulie 1909” şi spaţial prezintă principalele personaje, sugerează conflictul şi trasează principale-le planuri epice. Finalul este închis, bine definit, prin rezolvarea conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Cos-tache, din perspectiva lui Felix.

Descrierea minuţioasă a străzii Antim, pustie şi întunecată, surprinde, prin aspectul “bi-zar”, varietatea arhitecturii, amestecul de stiluri, ferestre neobişnuite de mari, lemnărie vopsită care se “dezghioca”, care făceau din strada bucureşteană “o caricatură în moloz a unei străzi ita-lice”. Exteriorul casei lui Giurgiuveanu este prezentat în detalii semnificative, sugerând calitatea 

loading...